Deşertul înaintează!

Revista natur+kosmos dedică în numărul din ianuarie 2006 un amplu studiu acestei probleme, sub titlul „Înaintarea victorioasă a nisipului”. Textele sunt semnate de Peter Laufmann, iar autorul fotografiilor este Michael Martin.

Un termen derivat din latinescul „desertum facere” pătrunde ca neologism în toate limbile de circulaţie, pentru a defini înaintarea deşertului peste zonele cu vegetaţie. Deşi „pustiu” este sinonim cu „deşert”, cuvântul „pustiire” nu-şi mai poate redobândi sensul literal. Aşa încât vom opta probabil în limba română pentru „deşertificare” - un cuvânt pe care îl vom auzi de aici încolo destul de frecvent.

Deşertul, aşa cum este înfăţişat în fotografiile din revista natur+kosmos are o grandoare, o stranietate ce fascinează. Cifrele rezultate din numeroase studii şi calcule ne prezintă, însă, o realitate cât se poate de neliniştitoare. Dacă sunt excluse oceanele şi gheţurile veşnice, din uscatul globului, o treime este acoperită de deşerturi. Doar o zecime este pământ cultivat. Cândva, în urmă cu 15.000 de ani, multe zone ale întinderilor de nisip de astăzi erau verzi. De-alungul miilor de ani, pustiul a câştigat mereu teren asupra regiunilor cu vegetaţie. Procesul natural a fost extrem de lent; el a început să se accelereze odată cu intervenţia omului, încă din antichitate, pentru a dobândi un ritm galopant în ultimele decenii. Din 1960 până astăzi au dispărut 40 % din terenurile roditoare. În Sudan, pustiul Sahara s-a extins spre sud în 17 ani cu 100 km. Deşertul Thar din India înaintează peste zonele verzi în fiecare an cu un km. Deşertul Atacama din Peru şi Chile înaintează chiar cu 3 km anual. Şi acestea sunt doar câteva exemple. Prognozele sunt de-adreptul înspăimântătoare. Două miliarde de oameni sunt afectaţi de deşertificare, marea majoritate în ţări care orişicum sunt extrem de sărace. ONU se teme de aceea nu numai de foamete şi pauperizare, ci şi de conflicte pentru resursele insuficiente: de hrană şi de apă.

Mii de ani, populaţiile nomade – tuaregii din nordul Africii sau beduinii din Arabia - s-au acomodat la condiţiile naturii zgârcite din pustiu. Programele prin care unele guverne au impus ca nomazii să devină sedentari nu au făcut decât să agraveze folosirea nechibzuită a apei şi a vegetaţiei.

Ne gândim totdeauna că deşertul este undeva, departe, pe alte continente, şi scăpăm din vedere că el este şi devine tot mai ameninţător în mijlocul nostru; şi anume, în Spania. Peninsula iberică suferă în ultimul timp de secete pustiitoare. Ar trebui să plouă neîncetat luni de-arândul, pentru ca deficitul să fie corectat. Urmările sunt catastrofale pentru agricultură, pescuit, pentru faună şi floră în general. Dar mai gravă este nesăbuinţa cu care se risipeşte apa. Spaniolii consumă zilnic pe cap de locuitor 167 l apă, germanii doar 127 l. Agricultura înghite cea mai mare parte din rezervele de apă ale ţării. 80 % din consum este folosit pentru irigarea culturilor de căpşuni, porumb sau bumbac, ţăranii având de plătit un preţ infim pentru apă. Ecologiştii fac răspunzătoare de acest dezastru şi politica de subvenţii a Uniunii Europene. Agricultorii din Spania au primit fonduri pentru lucrările de irigare, europenii le preiau excedentul de produse şi mai primesc şi ajutoare pentru caz de secetă. Nu au aşadar nici un motiv să folosească raţional apa. Un alt factor de risipă este turismul: duşurile zilnice ale milioanelor de turişti, swimmingpools, un număr enorm de terenuri de golf ce trebuie menţinute verzi sunt numai câteva exemple.

Articolul din natur+kosmos prezintă şi o serie de măsuri menite să încetinească procesul de extindere a deşertului. Unele sunt de natură tehnică. Aici se înscrie protecţia solului şi menţinerea fertilităţii; destul de eficiente pot fi zidurile de piatră, care reţin puţina ploaie şi frânează vântul. În multe ţări se desfăşoară programe de amploare. Senegalul proiectează un zid verde, un lanţ de arbori lung de 7000 km, care să traverseze Africa de la Dakar în vest până la Djibouti în est. În China urmează ca o pânză de pădure lungă de 4500 km şi lată de câteva sute de km să formeze o barieră împotriva avansării deşertului Gobi. Proiectul se va desfăşura timp de 70 de ani şi va costa 6,5 miliarde de euro. Israelul practică de mult timp o altă strategie. Aici sunt cultivate plante rezistente în mediu salin, la secetă şi la arşiţă. Indienii, egiptenii şi alte popoare având experienţa deşertului caută de asemeni să imite natura, care arată că există o floră chiar şi în condiţiile aspre ale acestuia. Dar mai presus de orice se impune folosirea raţională a apei, recomandare valabilă nu numai pentru zonele de deşert, ci pentru întreaga populaţie a globului.