Datoriile sugrumă economiile

Criza din zona Euro este, de fapt, criza statelor supraîndatorate. Ceea ce înseamnă că, indiferent de mijloacele imediate de intervenţie, pe termen lung scopul principal trebuie să fie reducerea deficitului şi, în final, a datoriilor. Strategiile decise până în prezent s-au limitat la stingerea incendiilor. Ele nu pot funcţiona însă la nesfîrşit.

Fără milă, pieţele financiare pun pe tapet slăbiciunile statelor. Se impune, aşadar, o mai bună coordonare şi chiar reglementare a pieţelor. Dar ele nu se pot transforma în instrument de disciplinare.

Prin urmare, toate încercările în această direcţie nu fac decât să agraveze situaţia. Şi, nu mai puţin adevărat, este faptul că primele încercări de salvare a băncilor din 2008, precum şi programele ant-criză, nu au făcut decât să sporească nivelul datoriilor publice.

Şi totuşi, chiar şi fără această primă etapă a crizei, problema datoriilor ar fi explodat câţiva ani mai târziu.

Cosmetică pentru adevărata faţă a crizei

Tentativele de a de cosmetiza adevărata faţă a crizei continuă: Grecia primeşte o nouă tranşă din pachetul de prim-ajutor, deşi date relevante indică nerespectarea promisiunilor de către Atena, iar opinia publică a primit asigurări că, în astfel de situaţii, banii comunitari nu vor mai ajunge în conturile elene.

Franţa îşi doreşte o finanţare publică prin tipărirea de noi bancnote. Ce ar însemna o asemenea decizie se poate observa într-un stat din afara zonei-Euro, în Marea Britanie: dacă inflaţia îşi menţine nivelul actual - de peste cinci procente - timp de un deceniu, atunci statul scapă de o parte a datoriilor, dar şi economiile cetăţenilor se înjumătăţesc.

Iar italianul Silvio Berlusconi nu pare a înţelege cât de gravă este situaţia în ţara sa. Aflată pe poziţia a doua în topul datoriilor publice, după Grecia, economia din peninsulă suferă în mod evident.

În aceste condiţii, susţinătorii solidităţii economice nu au o misiune uşoară.

Schimbare a la Berlin

Angela Merkel susţine că se impune o schimbare a Tratatelor Unionale, astfel încât statele din zona Euro să poate interveni efectiv în cazul ţărilor membre abonate la datorii pe termen lung. Ca şi cum nici nu ar fi existat Pactul de Stabilitate, pe cât de apreciat de Germani, pe atât de des încălcat.

De ce s-ar supune ţările Uniunii Monetare unui ministru al finanţelor sau unui super-comisar, din moment ce ele au ignorat Pactul de Stabilitate atunci când reglementările acestuia deveneau incomode?

Dacă ieşirea din criza datoriilor ar deveni un obiectiv serios, toată Europa ar beneficia de o schimbare totală. Decenii la rând, ne-am obişnuit cu performanţe, finanţate cu datorii publice. Acum petrecerea a luat sfârşit.

Cetăţenii au înţeles situaţia şi insistă asupra împărţirii poverilor în mod egal.

Vechiul joc - voturi în schimbul promisiunilor irealizabile - nu mai funcţionează. Rămâne de sperat că presiunea este de această dată îndeajuns de puternic pentru a aduce schimbarea.

Autori: Christoph Hasselbach / Alina Kühnel
Redactor: Rodica Binder