1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Datoria de a alege bine

Tot mai precară, tot mai supusă provocărilor şi incertă în raport cu un viitor situat sub semnul populismului dezlănţuit, libertatea ne obligă la alegeri dificile. Cum anume să le facem, spre a salva democraţia?

Felul libertăţii, fără de care nu există demnitate, este să fie grea. Căci ne tot cere, cât timp n-a murit, să fim realişti şi să adoptăm, de obicei anevoios, decizii delicate, care implică răspundere.

În vestul Europei a părut însă, decenii la rând, să fie uşoară. Acum, ca europeni înrobiţi în mai multe rânduri de totalitarism şi salvaţi de fiecare dată de americani avem, mai nou, a ne decide cum ne situăm faţă de preşedinţia Trump.

Ca români, înconjuraţi de putinişti, populişti şi islamişti, cu o alianţă NATO pusă sub semnul întrebării şi din afară şi din interior, avem a opta fie pentru consolidarea democraţiei liberale şi un patriotism onest, fie pentru recidiva ultranaţionalistă şi înclinarea steagului în faţa neoimperialei Rusii. Ori a democraţiei "iliberale" marca Orban.  

Brucan şi democraţia românească

E trist că s-a ajuns aici. Prin analogie cu periplul celor 40 de ani biblici de rătăcire în pustie, după ieşirea din robie şi, poate, amăgit de predicţia eronată a unui liberalism ideologizat şi prezentat ca fiind bătut în cuie în final de istorie, doctrină la modă după prăbuşirea URSS, Brucan prezisese, după 1989, o prostie genială. În speţă, că românii ar mai avea nevoie de "20 de ani" ca să fie în stare „să deprindă democraţia”.

Genială fiindcă, în principiu, ex-politrucul transformat în guru a părut mult timp să aibă dreptate. În practică şi în detaliu s-a înşelat. Şi-anume, pe de o parte, prin exces de pesimism. Uitase, pesemne, de un aspect esenţial al globalizării, care a accelerat exponenţial procesul deşteptării românilor plecaţi la muncă, peste mări şi ţări. E drept că unii din ei au devenit vizibili, politic, abia în alegerile prezidenţiale româneşti din 2014, ca şi în cele furate, în 2016, la ambasadele Republicii Moldova. Dar influenţa lor benefică e veche. 

Mai grav e că Brucan s-a înşelat prin exces de optimism. Cum să mai deprinzi, ca român, un sistem democratic pe care, încurajaţi de autocraţiile în floare şi de reacţia populistă la islamism şi la excesele relativismului şi multiculturalismului doctrinar, tot mai mulţi esteuropeni se cred îndrituiţi să-l dispreţuiască?

Himere apusene

Iluzii mari şi-au făcut însă şi occidentalii. În timp ce Barack Obama îşi începea la 16 noiembrie vizita berlineză finală, omagiind-o pe Angela Merkel, „principala aliată din timpul mandatelor sale”, ar fi trebuit să le fie clar germanilor lucizi că preşedintele superputerii lasă în urma sa o moştenire dezastruoasă. Catastrofa e globală. Şi priveşte în egală măsură situaţia libertăţii şi dezagregarea democraţiilor liberale nu doar peste tot în lume, ci chiar la ele acasă, în Europa şi peste ocean. Or, fapt remarcabil, germanii l-au iubit şi l-ar fi plebiscitat pe Obama în aceeaşi covârşitoare proporţie în care îl detestă cordial pe succesorul său, Trump. Pe care-l susţin doar patru la sută din nemţi. De aici, inevitabil, ivirea şi prelungirea multor crunte amăgiri.

Cauza lor? Între altele, memorii carente. A trece prin nenorocirea comunismului e o şcoală dură care, după cum se vede azi, le lipseşte dureros multor occidentali, gata mai mult decât oricând să-şi scoată la mezat democraţiile, ba prin exces de corectitudine politică, ba prin intoleranţă xenofobă, rasială, religioasă. Dar suficientă, cum cred mulţi, nu e, fapt net mai clar azi, decât pe vremea lui Brucan.

Asupra germanilor, de pildă, s-au abătut urmările catastrofale ale ambelor sisteme totalitare, pe care, în mare măsură, le-au creat şi susţinut ei înşişi. Or, experienţa şi voinţa sinceră de a-şi asuma şi elucida harnic trecutul, de a învăţa din el spre a nu-l mai repeta, nu-i pune automat nici chiar pe germani la adăpost de vină sau erori.

Experţii germani au omis să se pregătească adecvat pentru deznodământul scrutinului american. Ar fi putut s-o facă lesne, după Brexit, fără a se entuziasma în reacţie la accesul la preşedinţie al unui populist flancat de xenofobi şi de rasişti, ceea ce ar fi fost de prost gust şi un semn de pauperitate morală.

Dar una e să strâmbi din nas, cu totul alta să te laşi orbit. Şi să nu înţelegi că înlocuirea ideologiilor totalitare cu o doctrină a pacifismului cu orice preţ şi a autoculpabilizării veşnice a Occidentului nu poate fi veşnic o reţetă de succes.

Capcana trufiei

Această cecitate voluntară, ieftină, cât timp SUA au cauţionat-o, plătind din resurse financiare şi militare proprii, spre a susţine şi proteja o slăbiciune autoasumată, afişată ca părelnică superioritate morală de către europeni, explică, dimpreună cu avatarurile economice ale globalizării şi digitalizării, de ce elita occidentală are mari greutăţi în a apăra eficient democraţia liberală. Democraţii autentici ar trebui să ştie că, după Trump şi Brexit, epoca iluziilor a apus definitiv. Şi că despărţirea de ele se anunţă grea.   

Căci iluziile se cuibăresc în noi adânc, când sunt fructul otrăvit al omisiunii cultivate îndelung de a ne confrunta cu adevărul crud. De a extrage lecţiile amare pe careistoria le impune. Consecinţa acestor inadecvări e hybrisul. Absenţa smereniei îi împiedică pe mulţi europeni să se abţină de a da lecţii de democraţie celor ce i-au tot salvat de totalitarism.

Capcana superbiei îi paşte însă nu doar pe occidentali. Alegerea Trump-Clinton ar fi, s-a spus în România, reeditarea scrutinului Vadim-Iliescu. Dar nu se ascunde o cruntă falsificare în asumpţia că România democraturii anilor 2000 ar fi fost echivalentă cu o Americă doldora de checks and balances?

Flagrant greşită e şi comparaţia dintre Trump şi Hitler sau cea dintre evreii celui de-al Treilea Reich şi islamiştii din America şi de aiurea. Nu ştiu ca evreii, sub nazişti, să fi încercat să grăbească era mesianică manu militari, ori să se fi dedat terorismului în anii premergători războiului mondial.

Desigur, discriminarea oricărui grup etnic, rasial sau religios este, în sine, stupidă, reprobabilă şi condamnabilă. Dar semnul egal pus între situaţii disjuncte nu e mai puţin neghiob şi, la rigoare, infam, doar pentru că falsificarea istoriei are loc cu intenţia, bună, de a se împiedica o presupusă dezumanizare şi de a se salva democraţia. Minciuna, fie şi pioasă, nu izbăveşte, ci ucide liberalismul şi statul de drept, căci sporeşte mefienţa în elite, alimentând părelnica alternativă în care se erijează, cu urmări politice fatale, extremismul.

A alege corect întru salvgardarea libertăţii şi democraţiei înseamnă de bună seamă a opta inteligent, empatic, curajos şi informat. Or, prea puţini mai fac efortul de a gândi consistent, testându-şi opţiunile în funcţie de o memorie netrucată şi de biblicul „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.

Autor: Petre M. Iancu