1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Dacă te voi uita Ierusalime

Ceea ce BBC propunea miercuri drept breaking news, o ştire de vreo trei milenii vechime, potrivit căreia „Ierusalimul e capitala Israelului”, a stârnit o comoţie globală. Nu întâmplător. Dar care-i sunt semnificaţiile?

Puternica emoţie generală e firească, între altele pentru că Oraşul Sfânt este la temelia unui conflict şi acut şi extrem de complex. Şi vechi. In fond, n-a fost întotdeauna capitala Israelului. Anterior a constituit scena altei mutări, nu mai puţin spectaculoase. Un rege evreu, revendicat de creştinism ca strămoş al lui Isus, şi-a mutat capitala Iudeei de la Hebron, în ceea ce avea, acum 3.000 de ani, să devină "cetatatea lui David", după cucerirea ei de la iebusiţi.

În speţă, la Ierusalim, oraş menţionat şi în Geneză, apoi, . Între timp, s-au mai schimbat însă diverse. Iebusiţii, de pildă, au dispărut. Poporul evreu nu. În dispersia provocată de cuceritorii ţării lui, credincioşii acestui neam au recitat timp de milenii versuri dintr-o carte nu mai puţin sfântă decât oraşul a cărui depărtare o plângeau.  "Dacă te voi uita, Ierusalime/ să-şi uite dreapta mea destoinicia ei!/Să mi se lipească limba de cerul gurii/, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,/ dacă nu voi face din Ierusalim/culmea bucuriei mele!" – aflăm din psalmul 137.

Ierusalimul, evocat de 650 de ori în Biblia ebraică, apare abundent şi în Noul Testament. Nu e menţionat în schimb şi în Coran. Dar e oraşul din care profetul şi-ar fi luat zborul spre cer şi înapoi. Deloc întâmplător e, pentru toate religiile monoteiste, o urbe din categoria celor sacre. Pentru evrei însă e altfel. Nu face parte dintr-o serie. Ori specie. E singurul oraş căruia evreii îi atribuie sfinţenie.  

Ar fi, cu toate acestea, nepotrivit ca problema recunoaşterii Ierusalimului de către SUA drept capitală a Israelului să fie redusă la dimensiunea ei religioasă, ignorându-se cauzele, urmările şi contextul ei politic şi moral. Dar, în esenţă, determinante în multe abordări ale chestiunii acestei recunoaşteri se dovedesc credinţele. Şi în legătură cu ele, sugestiile, încrederea şi credibilitatea. 

Ar fi absurd să se conteste importanţa dimensiunii religioase a conflictului privind Ierusalimului, doar pentru că nici gruparea islamistă, teroristă, Hamas nu ar tăgădui-o. De remarcat în privinţa radicalei formaţiuni palestiniene este faptul că şi-a pierdut întâietatea în a chema la o a treia intifada. A devenit legiune numărul observatorilor, atei sau nu, care, înaintea Hamas, i-au anunţat, îngroziţi, debutul. 

Or, e îndoielnic că această intifadă se va declanşa, în ciuda presiunii politico-psihologice puse pe fanaticii din zonă de cataclismicele predicţii ale alarmiştilor de serviciu. Fiindcă lumea arabă dispune de segmente mai realiste şi mai informate decât se crede. Ele nu se îndoiesc, că, pe moment, duşmanul principal al arabilor suniţi nu e statul evreu, ci expansionismul şiiţilor iranieni, de care se tem acut puteri regionale importante, precum Egiptul şi Arabia Saudită.

În plus, nu puţini arabi pricep ceea ce, şocându-i doar pe cei mai naivi, a relevat recent Abdullah Al-Hadlaq, la televiziunea kuweitiană. Scriitorul le-a cerut public compatrioţilor săi arabi să recunoască legitimitatea "unui Israel independent şi suveran", ca stat al unui popor „care are un drept asupra ţării sale, dăruite de D-zeu". Un drept instituit mult înainte de apariţia Islamului şi fructificat în 1948, când, potrivit lui, nu exista un stat „Palestina".

Sigur, scepticii din lumea occidentală au articulat şi vor mai ridica numeroase obiecţii. Unii se vor întreba dacă şi teroriştii îşi asumă ce afirmă scriitorul kuweitian. Alţii  comentează mutarea ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim, formulând dubii cu privire la integritatea mentală şi psihică a lui Donald Trump,  nedumeriţi că preşedintele american pare a ignora mantra sacrosanctă în ideologia corectitudinii politice, potrivit căreia statutul Ierusalimului ar fi urmat ”să fie stabilit în negocieri bilaterale”. În context, Europa apuseană îşi exersează veselă ipocrizia.

O face senină şi nu fără un vag aer de superbie, ca şi cum n-ar fi renunţat încă din anii 70 ai veacului trecut la propria obiectivitate. Ca şi cum negocierile şi stabilirea unui statut final în urma lor ar avea o miză reală. Ca şi cum n-ar fi trecut de-atunci, cu arme şi bagaje, în tabăra arabă. Şi ca şi cum n-ar fi atribuit demult, retoric, estul oraşului palestinienilor, spre a evita orice posibil nou embargo arab. Bătrânul Continent va continua, în consecinţă, cu mici excepţii, să bată câmpii.

Va continua să deplore bunăoară, la unison, o prezumtivă ”desconsiderare a dreptului internaţional" şi o torpilare a ”soluţiei celor două state”. Să avertizeze contra ”pericolului violenţelor şi al îngropării procesului de pace”, primejdie ivită din cauza unei decizii americane, pe care criticii ei din elita politică şi mediatică vest-europeană, o consideră ”intempestivă”, ”pripită”, ”nefericită”, ”destabilizatoare”. Şi, last but not least, să se teamă fie că, evidenţiind puterea americană şi israeliană, decizia lui Trump ar devoala, implicit, slăbiciunea arabă, dând extremiştilor apă la moară; fie, dimpotrivă, că riscă să izoleze din nou, diplomatic, statul evreu, care a salutat decizia, slăbindu-l. 

Frapante nu sunt doar contradicţiile parţial hilare din discursurile alarmiste. Ori faptul că din ele nu răzbate convingător decât tăcerea asurzitoare privind caracterul eminamente democratic al hotărârii lui Trump, de a-şi îndeplini promisiunea electorală şi de a materializa o decizie adoptată acum câteva decenii de Congresul american. Şi realitatea de pe teren ar merita privită cu atenţie.

Ea contrazice flagrant pseudoargumentele înţelepciunii convenţionale. Adevărul e că procesul de pace din regiune s-a văzut prefăcut într-o farsă când, în anii 2000, şeful OEP Arafat l-a omorât, refuzând amplele concesii ale planului de pace Clinton/Barak, spre a isca a doua intifada.

Adevărul e, că, de când a cucerit estul Ierusalimului, în iunie 1967, Israelul a rămas nu doar singurul stat democratic din zonă, ci s-a dovedit şi unicul în stare să garanteze securitatea tuturor lăcaşurilor sfinte din Ierusalimul răsăritean şi Ţara Sfântă, precum şi accesul liber al tuturor credincioşilor la ele.

Adevărul e că nici antisemiţii radicali în genere, nici specia lor islamisto-teroristă n-au nevoie de motive sau pretexte pentru a declanşa vărsări de sânge.

Or, a le ceda preventiv dând apă la moară anti-iudaismului şi isteriilor periodice din lumea coruptelor elite arabe şi musulmane, cum s-a făcut decenii la rând, e nu doar contraproductiv. Aşa cum a nu admite realităţile şi a le mistifica de dragul unei păci părelnice constituie nu numai probe de cecitate gravă.

Toate acestea sunt mai degrabă indiciile unei psihoze sinucigaşe. În fond, cum se întreba recent un observator german, oare ce capitală israeliană ar accepta Hamas, în afara Ierusalimului, de vreme ce gruparea palestiniană refuză dreptul la existenţă al Israelului? Şi cât timp îşi va mai întemeia vestul politica pe capitularea în faţa ameninţărilor cu violenţa, conferind, astfel, şantajului succes?

Desigur, claritatea morală a deciziei americane, care nu pune obroc nici negocierilor de pace şi nici posibilităţii unei eventuale reconsiderări a statutului Ierusalimului, va continua să fie aprig disputată. Iar şocul iscat de ea implică riscuri incontestabile. Dar şi o serie întreagă de şanse.

Fiindcă la baza conflictului nu e defel ”ocupaţia”, ci încremenirea în refuzul uneia din părţi de a admite, din raţiuni primordial religioase, dreptul la existenţă al celeilalte, precum şi autodiscreditarea sistematică a unui vest abulic şi laş.

Proba de prezumtivă ”nebunie” a lui Trump ar putea corecta întrucâtva această imagine. Ar putea conferi, în regiune, Americii şi preşedintelui SUA un prestigiu şi-o credibilitate pe care sub Obama au pierdut-o. Şi promite să pună, astfel, capăt paralizei procesului de pace.

De restul se vor îngriji saudiţii, aflaţi în plin elan reformist, precum şi interesele lor regionale, diametral opuse celor fundamentalist-conservatoare şi antioccidentale ale alianţei turco-ruso-iraniene.