1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

“Dacă te cheamă Dumnezeu, trebuie să răspunzi”

Preotul şi scriitorul sas Eginald Schlattner a fost invitat la Festivalul de Literatură de pe insula Usedom, de la Marea Baltică. Ecranizarea celui de-al doilea roman al său a fost prezentată publicului german.

default

Eginald Schlattner, la Usedomer Literaturtage 2012

Autobiografia recapitulează perioada de detenţie pe motive politice a autorului, în România stalinistă, la finele anilor 50. Eginald Schlattner a stat de vorbă cu Lavinia Piţu despre vină şi vinovaţi, suferinţă şi întoarcere la Dumnezeu.

DW: Aş dori să ne referim la “Mănuşi roşii”, pentru că a fost prezentat aici, la Festivalul de Literatură de la Usedom. Reflectă filmul realizat de Radu Gabrea după romanul dumneavoastră realitatea în totalitate, aşa cum aţi trăit-o în anii în care aţi fost în închisoare?

Eginald Schlattner: Sunt diferite secvenţe de apropiere. Eu as zice aşa: foarte aproape de biografie, de carte şi prea aproape de realitate. E o realitate care te pune cu botul pe labe, te copleşeşte. Şi nu numai pe mine, implicatul biografic şi literar. Ci şi cei care au fost aici mi-au spus că abia au reuşit să suporte filmul acesta, atât de aproape de realitate. Dacă facem abstracţie de persoana mea şi zicem că persoana protagonistului are numai o funcţiune emblematică, ceea ce a făcut Radu Gabrea a fost să prezinte şi să descrie şi să sugereze tot acest micro- cosmos infernal al Securităţii. Nu numai brutalitatea, deşi şi aceea a jucat un rol - asta cunoaştem, toate poliţiile politice au avut această funcţiune de distrugere şi tortură - ci şi subtilitatea metodelor. Ceea ce a fost o gamă întreagă, de la rafinament intelectual: maiorul Blau, care cu sărmanul student vorbea în limba germană despre Thomas Mann, Sigmund Freud, despre literatură, şi care avea autotitate. Spunea “Noi dorim împărăţia lui Dumnezeu, fără Dumnezeu”. Şi un om tânăr poate fi fascinat de această idee şi noi am şi fost atunci. Nu e, cum se spune după 50 de ani, că toţi au fost disidenţi şi împotriva regimului. Noi, studenţii germani din Cluj, peste trei sute, ne-am aproapiat de această idee. Era o idee care putea să-l fascineze pe un tânăr de 20-25 de ani: să nu mai plângă nimeni, să nu-i mai fie foame nimănui. Acum, când a clacat sistemul socialist în mod brutal şi - la noi - cu sânge, să nu ne gândim că au fost mulţi care au acceptat ideea şi care pentru acestă idee s-au sacrificat. Era şi o subtilitate: de la acea dimensiune intelectuală a unui colonel cult, până la rafineţea primitivă a şarjelor inferioare. Dar nu era numai brutalitate.

DW: Pentru cititorii care îşi pun această întrebare sau poate chiar pentru cei care vă critică: aţi fost realmente convins de ideile comuniste, atunci când aţi depus mărturie?

Usedomer Literaturtage 2012

Festivalul de Literatură de la Usedom

Eginald Schlattner: În introducere, şi la cartea mea dar şi în film, am vrut să mă înscriu în partid. Eu eram convins că este o idee pentru care merită să sacrifici şi o parte din identitatea ta - eu sunt de provenienţă burgheză. Invers, eu în acele cinci luni în care am opus rezistenţa şi n-am vrut să mă solidarizez nici cu ideea şi nici cu Securitatea, atunci am avut impresia că sunt un trădător al ideii. Şi ei au exploatat această situaţie, această constelaţie. Au spus aşa, foarte legitim: dacă ai vrut să te înscrii în partid bona fide, de bună credinţă şi nu ca să sabotezi, atunci nu mai ai voie să te solidarizezi cu duşmanii de clasă, cu duşmanii regimului. Lupta de clasă, cum a spus şi colonelul, nu e numai o chestiune teoretică, acolo curge şi sânge, trebuie să iei poziţie. E uşor să vii după aceea şi să faci anumite afirmaţii, care din constelaţia de atunci nu sunt justificate. Este ca şi cu istoriografia română sau istoriografia modernă a unor etnii, care încep să ne povestească despre idealurile naţionale de acum 200 de ani. Mihai Viteazul nu s-a îngrijit deloc de români. Nu l-au interesat românii. Nu a vrut să ajungă la conflict cu nobilii maghiari. Ăsta a fost unul dintre dezideratele sale. Aşa încât, a judeca astăzi, dupa 55 de ani sau după 75 de ani, când a clacat sistemul comunist, e foarte usor. Şi să nu te mai transpui în situaţia de atunci. Unde sunt cele patru milioane de comunişti?

DW: Acesta e răspunsul pe care îl daţi celor care vă critică pentru trădare?

Eginald Schlattner: Nu le răspund deloc, pentru că nu dialoghez cu ei. Asta m-a învăţat bunica mea, care a fost o aristocrată maghiară. Nu din aroganţă. Cu ei nu vorbeşti - nu fiindcă noi suntem deasupra lor, mai buni, mai stilaţi sau superiori lor - ci pentru că nu găseşti un limbaj comun. Eu nu discut. Eu nu m-am aparăt niciodată, ci mizez pe inteligenţa cititorilor. Cum a spus şi fiica mea, “trecutul tău nu te mai poate prinde din urmă, pentru că tu ai spus tot ce s-a întâmplat cu tine şi prin tine, în această carte.” Şi fiecare trebuie să-şi facă o imagine proprie. Câteodată am fost mustrat, pentru că nu dau nici un fel de explicaţie pentru cartea “Mănuşi roşii”, nici un fel de interpretare, exegeză, de ce aşa şi nu altfel? Nu fac altceva decât să descriu şi să povestesc. Şi atunci eu răspund următorul lucru: eu mizez pe cititorul matur, care trebuie să ajungă la concluzii. Poate să ajungă la concluzia că e trădare, poate să ajungă la concluzia că a fost cineva care a vrut totuşi să mai mişte ceva sau să ia nişte decizii, cu toate consecinţele, treaba lor. Iar cu cei care în mod primitiv şi suburban şi cu o ură aproape iraţională mă urmăresc de ani de zile, nu discut, nu dialoghez. Deşi sunt preot. Sunt oameni cu care nu dialoghez. Dar fac altceva pentru ei: în fiecare vineri seara eu mă rog pentru toţi cei care suferă din cauza mea şi suferă prin mine. Şi asta e ceva.

DW: Acum le-aţi dat şi lor răspunsul, prin acest interviu. Nu dialogaţi cu ei. Cu dumneavoastră înşivă dialogaţi?

Eginald Schlattner: Asta e o întrebare interesantă. Trebuie să-mi daţi răgaz. În constelaţia de atunci, după luni de zile, în care am încercat să apăr pe oricine până la absurditate şi în care am opus rezistenţă (şi în film m-am mirat că acel tânăr nu a clacat mai repede. Că acele scene au fost destul de veridice. Acele lucruri mi s-au întâmplat şi mie. Nu am fost torturat în sens clasic, cu rupturi sau cu sânge. Dar ce aţi văzut, aia mi s-a întâmplat)… în constelaţia de atunci, eu tot aşa aş fi decis. A fost o decizie la limită, care bineînţeles implică şi consecinţe. Şi eu nu mă ascund după faptul că nu a existat alternativă, că totul a fost programat de Bucureşti, că a fost o înscenare. Eu consider că nu există nici o situaţie de limită sau de graniţă în care tu nu ai un minim de libertate, care justifică deciziile tale şi pentru care tu trebuie să-ţi asumi răspunderea. Această tendinţă, că ceilalţi sunt de vină - care este o atitudine aproape obsesivă a omului modern - că, săracul, de aia a omorât pe nu stiu cine, pentru că mama nu s-a înţeles cu tata, că a emigrat, că nu ştiu ce. Eu ştiu, eu sunt de 20 de ani preot de penitenciar. “Da, părinte, l-am omorât, dar mortul e de vină”. Asta este o explicaţie pe care n-o împărtăşesc. Tot ce mi se întamplă mie şi tot ce se întâmplă prin mine, ambianţa, celălalt sunt de vină. Cine judecă aşa nu îşi dă seama că se desfiinţează ca personalitate. În momentul în care eu nu-mi asum nicio decizie şi hotărâre, în momentul în care am numai o funcţie derivată de ceilalţi şi de celălalt, ce mai rămâne din personalitatea mea? Aşa că eu îmi asum răspunderea pentru toate deciziile pe care le-am luat atunci şi pentru consecinţe. Bineînţeles că dialoghez cu mine şi mă doare că mulţi suferă din cauza mea. Pe drept şi pe nedrept, pentru că suferinţa este palpabilă. Vina e foarte greu de cuantificat. Un preot îşi omoară soţia şi scapă cu cinci ani şi o ţigancă fură un sac de cartofi şi tot cinci ani primeşte. Dar ceea ce este palpabil, inteligibil, este suferinţa pe care o cauzăm altora. Acolo începe pentru mine procesul de conştiinţă şi rugăciunea, îndreptarea şi încercarea de a aplana şi de a recupera. De multe ori nu mai poţi, asupra celuia care suferă din cauza ta. Dar poţi să alini suferinţa altora. Sa nu uităm că de 20 de ani sunt preot de penitenciar. Tot ce mi se impută s-a întâmplat la Securitate. Să nu uitaţi un lucru: în celula aceea eu am stat doi ani şi două zile, fără să fiu scos vreodată la aer şi în semi-obscur. Aşa încât numai faptul acesta ar trebui să-ţi acorde circumstanţe atenuante. Şi fratele meu a fost închis şi el a spus odată pentru DW foarte clar: l-au întrebat, “Ce zici, fratele tău este trădător, sau nu?” El a răspuns: “Dacă fratele meu e trădător, noi toţi suntem trădători”. Când am fost şi eu la CNSAS, pentru un film care s-a făcut despre trecutul meu, am rămas stupefiat când mi-au arătat 16 dosare, numai pentru Biserica Neagră, unde fiecare a depus mărturie împotriva celuilalt. Şi despre mine există un dosar. Au depus mărturie cei mai apropiaţi. Dar în aceşti ani, în care numai eu am fost făcut responsabil pentru toate necazurile de la Securitate, m-am întrebat tot timpul, ceilalţi ce au făcut acolo luni de zile? Să facem acum o ierarhie, cine a reuşit să tacă mai mult şi cine a clacat mai repede? Legea aceasta de la CNSAS zice clar: ce ai depus la Securitate nu cade sub incidenţa nici a colaborării, nici a denunţării, nici a trădării şi aşa mai departe. Şi tot ce mi se impută s-a întâmplat exact în cadrul Securităţii. Eu niciodată nu am fost agent, se pot deschide toate dosarele, n-o să găsească de la mine nici un fel de notă informativă.

Usedomer Literaturtage 2012

Radu Gabrea, Eginald Schlattner şi Andreas Kossert, la Festivalul de Literatură de la Usedom

DW: L-aţi citat pe maiorul care v-a interogat şi care spunea că îşi doreşte “O lume a lui Dumnezeu, fără Dumnezeu”. Dumneavoastră, la un moment dat, l-aţi readus pe Dumnezeu în lumea dumneavoastră. Când s-a întâmplat momentul acela şi cum aţi ajuns să vă doriţi aşa ceva?

Eginald Schlattner: Eu am făcut de două ori Teologia: o dată, după ce am terminat Liceul German din Braşov. Dar atunci eram un agnostic şi vroiam să arunc Teologia în aer, să arăt că nu sunt altceva decât nişte născociri şi nişte miciuni sfruntate şi tot ce e despre Dumnezeu, vorba lui Feuerbach - “nu Dumnezeu a creat omul, ci omul l-a creat pe Dumnezeu”. Dar am avut 19 ani şi instrumentarul meu au fost Marx, Lenin, Schopenhauer şi Nietzsche. Şi acest carambolaj, teologia de 5000 de ani bine edificată n-a păţit nimic şi eu am fost internat la psihiatrie şi am plecat şi am vrut să mă fac inginer, să fac numai lucruri foarte exacte, matematică, hidrologie. Ca, după aceea, să fiu în anul 5, înainte de examenul de stat iarăşi arestat. Am fost exmatriculat de la Teologia Evanghelica în limba germană, că episocopul a spus “Afară cu Schlattner, acesta ne strică studenţii, ne strică ideile, cu necredinţa lui”. Douăzeci de ani mai târziu, în 1953, am fost exmatriculat şi în 1973 a fost aşa o constelaţie, între timp am reuşit să termin Hidrologia şi am lucrat ca inginer lângă Avrig, am avut o casă şi o nevastă şi o fată şi un VW prăpădit şi aveam aşa o nişă de viaţă burgheză. Am avut şi un post destul de bun la uzina aceasta. Şi în momentul în care am avut 40 de ani - în 1933 sunt născut - s-a întâmplat ceva, ceea ce depinde de un mare grad de intimitate, dar pot să spun aşa: chemarea lui Dumnezeu. Ceea ce a fost îngrozitor. Pe vremea lui Ceauşescu, atunci când terminasem cu câţiva ani înainte facultatea de inginerie, m-am liniştit, într-un mediu sau o situaţie familială şi profesională bună, părăseşti totul, te duci la facultate şi schimbi frontul, te faci student la Teologie la 40 de ani. Bineînţeles că te-a apucat o frică nemaipomenită. Pe de altă parte am ştiut un lucru: a doua oară Dumnezeu n-o să mă mai cheme. N-o să se întmâple nimic, n-o să se răzbune. O să mă facă inginer, o să plec în Germania, ca toţi ceilalţi, şi gata. Dar, dacă spun da, atunci situaţia noastră şi a familiei se va agrava îngrozitor. Au fost nişte nopţi şi zile foarte dificile. Plus facultatea nici nu m-a vrut. Ăştia şi-au mai amintit, profesorii bătrâni de atunci. A trebuit să dau din nou examenul de admitere. L-am dat. Soţia mea, săraca, la 18 ani a venit cu mine la şantier, am făcut o cale ferată în Munţii Apuseni, eram încă după închisoare stigmatizat, a înţeles săraca că trebuie să ma duc. N-a înţeles de ce, dar a înţeles că trebuie să mă duc. Şi m-am dus, şi a fost cea mai bună hotărâre. Vreau să-l citez pe metropolitul Mladin, care a venit o dată invitat la episcopul nostru, şi eu, care ştiam bine româneşte, eram însoţitorul lui. Şi el m-a întrebat: “Ce eşti, preot?” “Nu, sunt student.” “A, am auzit de dumneata: ai fost inginer şi te faci preot. Şi să ştii un lucru: bine faci tinere, că dacă te cheamă Dumnezeu şi Iisus Cristos trebuie să răspunzi şi Sfântul Duh te va călăuzi.” N-o să uit niciodată.

DW: Ceea ce aţi spus că s-a întâmplat - nu vreau să insist, aţi spus că e o chestiune intimă - dar s-a întâmplat în interiorul dumneavoastră sau a fost ceva palpabil, un eveniment?

Eginald Schlattner: Rădăcina e undeva în acei doi ani în care am stat în regim celular la Securitate, în care mi-am adus aminte: “tu totuşi ai făcut Teologie”. Eu nu m-am rugat deloc în primele luni de zile, că trebuie să-l menajez şi pe bunul Dumnezeu. Şi totuşi, după câteva luni de zile, m-am gândit: poate Dumnezeu vede altfel rebeliunea mea decât episcopul. Poate tocmai aşa un om ca mine i-ar plăcea. Care la început spune “nu”. Şi atunci am depus, în 1958 - n-am vrut să fiu aşa de detaliat, dar dacă mă întrebaţi - am făcut o făgăduială şi am spus aşa: “Dacă Dumnezeu o să mă cheme o dată, eu e data asta voi răspunde.” Bineînţeles că am sperat că mă cheamă a doua zi. Dar Dumnezeu nu m-a chemat a doua zi. Nu m-a chemat nici după ce am terminat închisoarea şi am lucrat la bandă rulantă la schimb de noapte, la fabrica de caramidă, ca muncitor zilier la muncă brută. Nu m-a chemat nici când am fost în Munţii Apuseni, la calea ferată. Tocmai atunci nu m-a chemat, când mie mi-ar fi convenit să mă cheme. M-a chemat 15 ani mai târziu, în 1973, când nu mai era aşa de actual, dar eu am simţit în toţi ăştia 15 ani de zile, aici în ceafă, că mai este ceva. Şi a fost cea mai bună decizie, pe care n-am regretat-o niciodată. Şi dacă mă întrebaţi acum de ce eu n-am plecat, cum au plecat toţi ceilalţi (în Germania), eu o să vă dau un răspuns teologic: eu ştiu că Dumnezeu acolo mă ştie, acolo mă cunoaşte după nume, acolo mă vrea. Acolo, la Rotberg, lângă Sibiu, cu cinci saşi, cu 200 de români şi 1200 de ţigani, acolo mă vrea, acolo sunt oameni care au nevoie de mine şi sunt şi oameni care mă iubesc. Şi acolo voi rămâne şi acolo vreau să fiu înmormântat.