1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Dacă Sarkozy l-ar fi citit pe Cioran

În 1941, la Paris, Cioran înălţa o odă de iubire Franţei, întrevăzînd însă şi semnele decăderii ei. Evenimentele recente conferă o stranie actualitate unei scrieri redactate în urmă cu şapte decenii.

default

Paris, Arcul de Triumf

În urma expulzării masive a romilor, Comisia Europeană de combaterea rasismului şi intoleranţei, organ al Consiliului Europei, a avertizat Franţa asupra riscului de stigmatizare a acestei etnii. O zi mai tîrziu, guvernul francez şi-a argumentat poziţiile, menţionînd că nu a făcut decît să aplice legislaţia în vigoare. De asemenea, a fost exprimată de către purtătorul de cuvînt al Palatului Matignon ideea că Franţa trebuie să poată primi fluxul imigraţiei, dar că simultan trebuie să rămînă fermă pe poziţii cînd este vorba de imigraţia ilegală.

C ît de măreaţă a fost Franţa! exclama aproape patetic scepticul Cioran în ultima scriere în limba română, intitulată”Despre Franţa”, redactată la Paris în 1941.

Era proaspăt sosit din Berlinul „brun” în Oraşul Lumină, ocupat deja de trupele naziste. Din capul locului, se angajează, idealist şi empatic, în favoarea Franţei, temporar învinse, înălţîndu-i (în eseul tradus anul trecut în franceză, publicat acum şi în germană) un imn, făcîndu-i o declaraţie de dragoste învăluită în melancolia indusă de amurgul unei civilizaţii.

Cioran consideră totuşi admirabil şi încă nestins elanul inspirat de Franţa străinilor pe care i-a primit, transformîndu-i pe oamenii născuţi sub alte zări în sateliţii ei dinamici.

Există în lume vreo altă ţară care să fi avut parte de atîţia patrioţi cu alt sînge, cu alte obiceiuri? - se întreabă retoric, în pofida scepticismului său funciar şi radical, Cioran. Franţa lui este însă o efigie un simbol, un model cultural şi mental.

În prefaţa traducerii franceze, i se atribuie scrierii virtuţi profetice. Ea ar dezvălui simptomele unei morţi dinainte anunţate - cea a civilizaţiei occidentale – un subiect de stringentă actualitate, cum o dovedesc şi întîmplările din vara anului 2010.

Statutul străinilor constituie unul din punctele de joncţiune ale actualităţii de moment, cu ideile lui Cioran despre o anumită Franţă insuflînd încă, la acea vreme, sentimente patriotice fiilor ei adoptivi, fiind mai puternic iubită de aceştia din urmă decît de propriii ei copii.

O Franţă oferind celor numeroşi, veniţi din alte spaţii, nu doar un cămin, nu doar suprafaţa de proiecţie a unor idealuri şi valori irealizabile în ţările lor de origine, ci chiar şansa împlinirii lor pe pămînt străin.

Elogiul Franţei, făcut de Cioran, are şi un „bemol” final: trecută de apogeu, împovărată de un prea plin trecut, civilizaţia Franţei nu mai poartă în ea germenii unui viitor glorios.

Dar, revenind în actualitate, o inconturnabilă întrebare îşi aşteaptă răspunsul: Cît de meschină e Franţa preşedintelui Sarkozy?

Diatribele lui Nicolas Sarkozy împotriva unor delincvenţi proveniţi din rîndurile imigranţilor, apoi a aşa-numiţilor gens du voyage, a romilor, nu au rămas lipsite de ecouri oficiale şi riposte notorii.

Trei greşeli capitale, prin care ar face un imens deserviciu Franţei, îi reproşează şefului Palatului Elysée nimeni altul decît „vedeta” publicisticii franceze, filozoful Bernard-Henry Lévy, într-un adevărat rechizitoriu publicat în paginile ziarului LE MONDE, tradus apoi şi în germană, în DIE WELT.

Cea dintîi eroare gravă ar fi amalgamarea statutului unor cetăţeni străini, stabiliţi ilegal pe teritoriul Franţei, cu cea a unor cetăţeni francezi de viţă ceva mai veche, ca şi faptul de a fi făcut răspunzătoare o întreagă comunitate etnică de delictele comise doar de unii dintre membri ei. Astfel sunt retrezite la viaţă sinistre şi fatale porniri xenofobe, este reactivat un întreg fond resentimentar.

Cea de-a doua greşeală imputată de filozoful francez preşedintelui său este proferarea unei ameninţări,condiţionată însă de originea delincventului. Dacă făptaşul care comite un delict grav are un fundal de imigraţie, dar are cetăţenia franceză, el riscă să i se retragă acest statut.

Ipoteza contravine nu doar unor cimentate principii constituţionale, între care egalitatea în faţa legii, ci operează o primejdioasă şi explozivă disociere între francezi de mai multe categorii: cei dintotdeauna, care nu-şi pierd cetăţenia indiferent ce ar face, şi francezii de probă, care şi-o pot pierde în cazul unor recidive.

A treia eroare capitală, Sarkozy ar fi comis-o declarînd un război naţional aşa-zişilor „noi golani”.

O astfel de declaraţie, făcută de şeful unui stat, este extrem de riscantă,ea induce o stare de nelinişte, de tensiune, de nesiguranţă, de radicalizare. Ea presupune o deplasare pe terenul „golanilor”, angajarea într-o bătălie pentru care democraţiile, cu respectul lor faţă de lege şi scrupulele lor morale, ştiu dinainte că nu sunt bine echipate şi că victoria nu poate fi în mod sigur de partea lor.

De altfel, declaraţiile belicoase ale preşedintelui Sarkozy, virulenţa sa verbală, nu au făcut decît să trădeze neputinţa statului, crede Bernard- Henri Lévy.

Or, în situaţia dată, raţiunea, fineţea, cumpătarea şi mai ales sîngele rece, ar fi fost singurele virtuţi eficiente şi valabile. Pe care, din păcate, Sarkozy nu le posedă - deduce filozoful după trecerea în revistă a erorilor care au adus Franţei serioase prejudicii.

Citind, la rîndu-ne, discursul rostit de Sarkozy la Grenoble, de notat ar fi că, pe lîngă necugetatele accese de furie verbală, „oratorul” întrevede una din cauzele violenţelor ce zguduie din cînd în cînd periferiile marilor oraşe franceze, în permisivitatea excesivă a sistemului juridic, în indiferenţa colectivă faţă de modul în care delincvenţii dispreţuiesc valorile fundamentale ale societăţii franceze.

În eseul său, Cioran dădea de înţeles că o civilizaţie piere atunci cînd nu mai are valori de apărat, cînd ea însăşi renunţă la propriile idealuri.

Dacă din discursul lui Sarkozy, rostit la Grenoble la finele lunii iulie, se întrevede fără echivoc că preşedintele făcuse în prealabil lectura „filipicelor” lui Bernard-Henri Lévy, este aproape exclus ca şeful Palatului Elysée să se fi aplecat asupra densului deşi foarte scurtului tratat al lui Cioran „Despre Franţa”, redactat în urmă cu aproape şapte decenii. Nu ar fi avut decît de cîştigat, dacă ar fi făcut-o.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Ovidiu Suciu