1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dacă nu tăceau, filosofi rămâneau

Românul e născut nu doar poet. Ci şi istoric, filosof, microbist, jurist şi specialist. Îndeosebi în Holocaust, ca-n fotbal, sunt mulţi „experţi”. Şi se înmulţesc. Aflu de la unii tot felul de năzbâtii. Elita însă tace.

Gânditorul lui Auguste Rodin

"Gânditorul" lui Auguste Rodin

Mă ia, deci,„râsu-plânsu”, vorba poetului. Râsul, căci în materie de Holocaust românesc ni se repetă invariabil şi prolix variante groteşti din vechi minciuni, stupidităţi, scorneli. Miza e, de obicei, să se îndulcească imaginea criminalilor prinşi, judecaţi şi condamnaţi (sau nedescoperiţi) după orgiile genocidale de la Bucureşti şi Iaşi, ori din Transnistria, Galaţi şi Dorohoi, din Bucovina, Basarabia sau Ucraina. Se clamează că tot ce nu s-a stabilit şi condamnat la Nürnberg n-ar mai putea fi stabilit sau condamnat. Fascişti sunt nu aliaţii lui Hitler, antonescieni şi legionari, ci aceia „pe care-i vrea muşchii mei”. Se sugerează că dovezile n-ar mai conta. Că sentinţele n-ar fi valide, în ciuda probelor, fiind, alibi suprem, pronunţate sub regimul comunist. Or, probele sunt probe. Sentinţele, sentinţe. Un ucigaş tot ucigaş rămâne, chiar dacă l-au osândit judecători nazişti. Sau comunişti.

Nu puţini sfidează munţii de cadavre contestând în continuare Holocaustul. Unii îl relativizează şi îl condiţionează. Se afirmă gata să accepte să-i plângem pe evreii omorâţi doar dacă mai întâi vărsăm oceane de lacrimi pentru victimele comunismului. În subtext, ne vedem îndemnaţi să acceptăm vechea plăsmuire ce pune semn egal între evrei şi comunişti. Graţie eficienţei propagandei ceauşiste e una, pe cât de veche, pe atât de persistentă, deşi cifrele arată limpede că abuziva identificare e o manipulare grosolană. Înfuriat la culme de legea interzicând cultul Legiunii, definite în fine, natural, în concordanţă cu ideologia ei şi istoriografia occidentală, drept fascistă, „istoricul” ad hoc nu are însă treabă cu realitatea. Nu îl privesc cifrele. Nu îl interesează documentele, ori mărturiile strânse şi puse la dispoziţia românilor de istorici competenţi ca Radu Ioanid, Adrian Cioflâncă, Alexandru Florian.

În câmpul vizual al detractorilor lor nu intră studenţii evrei ucişi în bătăi de legionari în sălile de curs în reacţie la instigările antisemite ale unor Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Nicolae Roşu. Cu empatia lor deficitară nu-i văd, nu-i pot zări vreodată, cu ochii minţii, pe muncitorii, inginerii, negustorii cu perciuni - sau fără -, care au pus umărul la modernizarea României, dar se trezesc aruncaţi din trenurile în mers, căci sunt evrei. Istoricul ad hoc n-aude ţipetele mamelor gravide înjunghiate şi lăsate în drum, cu gurile întredeschise din care li s-au extras dinţii de aur, zăcând alături de prunci asasinaţi cu baioneta de jandarmi sau militari având ordinul de a „curăţa terenul”. Ne pasă de documentele celei mai ample barbarii din istoria civilizaţiei? Sau o măturăm sub preş prin comparaţii?

Ce-am vrea cu mintea noastră cea puţină e să disculpăm ţărişoara, nevoile şi neamul prin minciuni şi omisiuni, relativism, comparatisme false, ridicări din umeri. „La război ca la război. Cu toţii am suferit”. Sau: comunismul ar fi fost „mai rău”. Sau dacă nu, „la fel” de rău. Ca şi cum ar contesta cineva, în România, caracterul criminal al comunismului. Ori virtuţile literare ale unor Noica, Gyr, Eliade. Ca şi cum la 75 de ani de la debutul crimelor ar exista vreo altă cale de consolidare a civilizaţiei decât asumarea integrală a fărădelegilor totalitare, (inclusiv comuniste) identificarea fără rest a vinovaţilor (inclusiv a celor "doar" morali) condamnarea fără encomiasme şi subterfugii „anticomuniste” a rinocerizaţilor, care-au împins naţiunea în marele păcat genocidal şi elogiul public al celor care i-au spălat onoarea, salvând vieţi, ca Viorica Agarici, regina mamă, oameni simpli, ori Constantin Karadja!

Dar şapte decenii de propagandă nu dispar uşor. M-a luat, deci, plânsul, după râs. Căci, pentru un "conlocuitor", ca mine, frapante, la talazurile de ură revărsate asupra spaţiului public românesc, în ecou la promulgarea aşa-zisei legi "antilegionare", nu sunt dezinformarea, sau rea-voinţa crasă însoţind condamnarea ei cu abundenţă de injurii, dar sărăcie mare de argumente. Între care, singurul viabil, meritând să fie abordat, este absenţa, din cuprinsul legii, a interdicţiei de a face propagandă, în spaţiul public, criminalilor în masă bolşevici. Ce minunat pretext să desfiinţezi o lege bună într-o lume nebună, cât timp e asaltată de varii forme de negaţionism dement!

Căci, hai să stăm strâmb şi să judecăm drept: cine-l iubeşte pe Stalin în România? Cine în afară de un Ponta plenar discreditat ar defila, s-ar afişa între Carpaţi şi Dunăre cu Che Guevara pe tricou? Comunismul cubanez să fie marea problemă? Cel condamnat în România de preşedinte, la mijlocul deceniului trecut? Nu o istorie fascistă nedigerată vreodată? Iar dacă e să fac abstracţie de această carenţă, totuşi lesne de suplinit, ce mă mai întristează intens la furibundele reacţii iscate de promulgarea unei legi cu atât mai necesare, cu cât a fost mai virulent respinsă?

Faptul că România pare a sta, cu elita ei, mai prost decât acum un veac. Erau pe-atunci silite minţile cele mai luminate ale neamului fie, ca nenea Iancu, să-şi ia lumea în cap, fie să tacă? Nu altfel e situaţia şi acum. N-am auzit din toată elita intelectuală, şi vă asigur că există, pe nimeni în afară de Andrei Cornea, sau Michael Shafir să abordeze tema, de la un capăt la altul, adecvat. N-am auzit ca membrii ei să le amintească românilor că nu vrea nimeni să-i confişte ţării elita şi memoria, miza fiind să i se păstreze şansa de a rezista asalturilor extremiste, alături de altele, la fel, din vest; că doar o parte din elita interbelică s-a rinocerizat; că au existat pe atunci şi un E. Lovinescu, un Ralea, un Tudor Vianu şi un Eugen Ionescu, oameni rămaşi integri; că Cioran şi-a regretat amarnic derapajul; că azi, vizată, ca peste tot în vest, e propaganda negaţionistă, iar nu mult invocata "cenzură", pe care legea de fapt n-o prevede; şi că, în fine, în cauză nu sunt bătrânei, chipurile cumsecade, ca Nichifor Crainic.

Care, după ce a fost ministrul propagandei sub Antonescu, a plătit cu ani de puşcărie, s-a lăsat recrutat de securişti şi pare c-ar trebui chemat ca martor al unei acuzări aparent timorate de vociferările stridente ale prolegionarilor pe faţă sau mascaţi. Prin depoziţia lui Crainic, inclusă într-un articol memorialistic, Andrei Pleşu alungă salutar, subtil, dar şi timid, un pic din ceaţa lansată în spaţiul public de propaganda ultranaţionalistă, spre a divulga o mică parte de adevăr. Aflăm astfel că, departe de a fi "un mare orator", "Căpitanul" era, sau se purta, ca un neghiob.

Pleşu presupune, pesemne, că demitizarea indirectă, prin contemporanul şi colegul său, Nichifor Crainic, a lui Codreanu, e o găselniţă grozavă. Crede, poate, că am şti toţi şi n-ar mai trebui specificat că ultimul era şi criminal, că a asasinat oameni, ca primarul Iaşului, cu mâna lui, înainte ca mişcarea lui să omoare români şi-apoi evrei, în masă. Or, furia reacţiilor iscate de legea 217 relevă că decenii de manipulare şi o presă de tot precară n-au rămas fără urmări. Nu suntem toţi edificaţi. Clivajul memoriilor se perpetuează. Iar dacă în atmosfera toxică actuală nu se mai poate proceda decât chemându-se făptaşi "la bară", spre a se devoala prin mărturia lor crâmpeie ale realităţii, lăsând partea leului din ea să fie trecută sub tăcere, e trist pentru români şi munca lor de asumare a trecutului.

În condiţiile unei elite liberale care se teme să pună degetul pe rană, rămâne mută ori dezertează când ar trebui să se prezinte sub drapel, confiscarea şi rescrierea istoriei vor continua nestingherit, spre bucuria necurmată a duşmanilor democraţiei. Stand up and be counted! Nu extremiştii sunt factorul din capul locului determinant, care conduce la exterminarea libertăţii, pe urmă a minorităţilor şi, în fine, la păgubirea durabilă a popoarelor vinovate că s-au lăsat seduse de tentaţia barbariei. Ci ştiutorii moderaţi ce tac. Fiindcă „tăcerea”, vorba lui Elie Wiesel, „îi favorizează întotdeauna pe călăi”.