1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

"Dacă eşti rău, te trimit la cămin"

Copiii germani chiar ştiau de frica unei astfel de ameninţări, în anii '50-'60. De aproximativ un an, bisericile din Germania conduc o dezbatere despre destinul copiilor crescuţi în cămine.

default

Cămin de copii în anii '50

Un hotline. Un altul? Un hotline pentru copii. Pentru copiii căminelor. Nimic neobişnuit.

Hotline-ul acesta este pentru copiii crescuţi în căminele Germaniei imediat post-belice. Au, acum, ocazia să povestească, la nevoie sub protecţia anonimatului, despre metodele educaţionale brutale ce le erau aplicate, despre bătăile la care erau supuşi, despre, uneori, chiar abuzurile sexuale pe care le-au suferit. Sunt răni necicatrizate decenii întregi pentru că despre acest subuiect nu s-a vorbit deschis niciodată. Heidi Dettinger avea 15 ani când mama ei a abandonat-o într-un cămin, sub pretextul dificultăţilor de învăţare. I s-a băgat în cap că nu e bună de nimic, că nu valorează nimic, că este murdară şi decăzută.

"Ani la rând mi se întâmpla să mă trezesc noaptea şi să intru sub duş, convinsă fiind că, pur şi simplu, sunt murdară", povesteşte Heidi, mărturisind că a făcut răni "încercând să îndepărtez mizeriile de pe mine".

Mare parte dintre centrele pentru minori din anii '50-'60 erau administrate de biserici. Se presupune că aproximativ 700.000 de copii au trecut prin asemenea cămine dar numărul real nu este cunoscut. Birkenhof, la Hanovra, era o veritabilă închisoare. Garduri înalte înconjurau centrul, orice nerespectare a regulamentului intern era draconic pedepsită de către îngrijitoare. Cine făcea noaptea în pat era umilit.

"La micul dejun erau plimbate prin sala de mese cu lenjeria udă pe care eram obligate să o mirosim, fiecare dintre noi. După care trebuia să ne batem joc de ele", îşi aminteşte Heidi Dettinger.

Eckhard Kowalke îşi aminteşte despre bătăile cu papucii de cauciuc aplicate de "veterani" noilor veniţi. Şi asta era doar deschiderea.

"Conducerea încuraja acest tratament. Diaconul stătea în capătul dormitorului şi asista la ce se întâmplă. Chiar se dădeau la tineri - cu alte cuvinte, abuzul sexual era la ordinea zilei".

Kowalke s-a refugiat în artă. Pictează tablouri ce redau claustrările şi dezamăgirea acelor zile. Şi a expus un grup sculptural cu păpuşi crucificate - o instalaţie artistică nu întotdeauna pe gustul trecătorilor din zona pietonală a Flensburg-ului. Îi convine reacţia aceasta. Va putea, în acest mod, să atragă mai repede atenţia bisericii - de la care aşteaptă mai mult interes pentru victimele acelor orfelinate-închisori. Anul trecut, Biserica Luterană din Hanovra şi-a cerut scuze de la aceştia şi chiar a început un dialog cu cei condamnaţi, cu ani în urmă, la o adevărată muncă silnică, pentru că, desigur, "internii" căminelor făceau şi toată treaba. Nu se punea problema educaţiei şi, ca atare, majoritatea au trăit din meserii necalificate şi au ajuns, la bătrâneţe, la marginea inferioară a programelor de asistenţă socială.

Copiii căminelor cer ca munca forţată să fie ca atare recunoscută şi, implicit, să primească despăgubiri. Organizaţiile bisericeşti şi statul au multe blocaje birocratice de depăşit. Pe 15 ianuarie se vor întâlni din nou cu victimele. Care au nevoie de o soluţie debirocratizată. Acum.

Autori: Birgit Augustin/Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz