Dacă tăceau filosofi rămâneau

Nu doar pentru că se situează la ani lumină de adevărul istoric, ci pentru că declaraţiile prezidenţiale denotă, dacă nu extremism, rea-voinţă, ori o tentativă de raliere a unor simpatii ultranaţionaliste, cel puţin o crasă ignoranţă. Una pe care, dacă ea se află la sursa deraierii sale istorice, preşedintele, cu instinctul său infailibil, a reuşit mereu s-o mascheze cu maximă abilitate.

Adevărurile, pe care Băsescu ar fi făcut bine să nu le ignore, ca să nu se aşeze de-a curmezişul realităţii istorice şi în răspăr faţă de dreptul românilor la o asumare onestă şi democratic productivă a istoriei, sunt simple şi nu puţini le ştiu.

A afirma că, de vină pentru Holocaust(ul românesc) ar fi, pasămite, Regele Mihai şi nu Ion Antonescu, tiranicul şef plenipotenţiar al statului român, care, spre nenorocirea României a condus de unul singur ţara, din septembrie 1940 şi până la 23 august 1944, e pur şi simplu o minciună.

Iar a susţine că abdicarea regelui, în 1947, care, după cum ştie orice copil ce-a buchisit ceva istorie, s-a produs sub ameninţarea ocupanţilor sovietici, ar constitui o „trădare naţională” - la fel.

În fine, acţiunea recuceririi Basarabiei şi Bucovinei ar fi putut fi una legitimă, întrucât aceste teritorii fuseseră rupte ilegal din trupul ţării, în baza Pactului dintre Hitler şi Stalin.

O tulburătoare inadecvare

Dar a crede că ai putea acţiona ca şef al statului, în aceleaşi circumstanţe, ca Antonescu, şi ai trece Prutul alături de Hitler, ca aliat al trupelor naziste, după cum reiese din aberanta declaraţie a lui Băsescu, echivalează cu o tulburătoare inadecvare.

Ea reprezintă fie recunoaşterea categorică a faptului că preşedintele este un adept declarat al mareşalului, fie denotă că n-a învăţat nimic din istorie, că nu este un democrat autentic şi că şi-a depăşit net nivelul de competenţă ajungând să ocupe fotoliul prezidenţial. Fiindcă o atare poziţie precum cea, necontestată de ziariştii din faţa sa, adoptată de Băsescu în emisiunea lui Robert Turcescu e pernicioasă în mod grav pentru imaginea României şi pentru raporturile ei cu democraţiile reale, de felul SUA şi Marii Britanii.

În acelaşi timp, prea puţin din cei ce dau acum cu sete în enormităţile debitate de Băsescu în faţa unui simpatizant al căpeteniei legionare Codreanu demonstrează că au înţeles ce e cu totul deprimant în derapajul prezidenţial.

Dezastrul ignoranţei şi catastrofa manipulării

La 70 de ani de la apocaliptica alunecare a României în alianţa cu naziştii, la şapte decenii de la începutul Holocaustului românesc şi de la debutul războiului contra Uniunii Sovietice trecutul real al României continuă să fie o carte cu şapte peceţi. În loc să fie asumată, elucidată şi prelucrată în mod onest şi civilizat, aşa cum se face în occident, istoria continuă să fie subiectul unor gigantice mistificări şi manipulări politice, de regulă ultranaţionaliste.

Un criminal în masă, ca Antonescu, rămâne pentru mulţi, în mod greu explicabil, un erou. Iar demenţa alianţei sale cu Hitler, alianţă care a ipotecat pe decenii viitorul României, e considerată de autori ca Gheorghe Buzatu ca marcând „zilele astrale ale istoriei neamului”.

Această neştiinţă explică în bună măsură nu doar deraierea preşedintelui, ci şi culmea demagogiei pe care au escaladat-o criticii săi.

În numele românilor care s-au simţit jigniţi de comentariile istorice ale actualului preşedinte al României, Crin Antonescu i-a cerut bunăoară scuze regelui Mihai - şi el un fost şef al statului român - pentru jignirile aduse de Băsescu. Or, Antonescu a făcut-o - veritabil tur de forţă - ultragiindu-l nu doar pe şeful actual al statului român - care ar fi chipurile - un impostor, ci jignind, concomitent, şi poporul român, care după cum se ştie l-a ales în repetate rânduri pe Traian Băsescu în fruntea ţării.

A face opoziţie înseamnă a specula, fireşte, greşelile comise de putere. Dar modul în care Antonescu a încercat să tragă spuza pe turta lui, să-şi taxeze vrăjmaşul şi să extragă capital politic din gafa prezidenţială sfidează orice bun simţ elementar. Din pricina excesului său, liderul liberal şi-a scăpat din mână adversarul şi şi-a ratat la fel de clar ţinta politică precum şi-a compromis Băsescu propriul renume, de lider responsabil, capabil să-şi menţină sub control propriul discurs în apariţia din emisiunea lui Turcescu. Ambii ar trebui să-şi ceară iertare. Şi să ştie că, dacă tăceau, filosofi rămâneau.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Alina Kühnel