1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Curtea Europeană a Drepturilor Omului la cinci ani de la înfiinţare

Comentariu de Klaus Dahmenn, tradus de Cristian

Consiliul Europei reprezintă principalul apărător al drepturilor omului pe Bătrînul Continent. Cine, într-una din cele 45 de state membre, consideră că a fost nedreptăţit de instanţele din ţara natală, se poate adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce funcţionează la Strasbourg de la 1 noiembrie 1998. Instituţia înlocuia colegiul de judecători care, pînă atunci, se întrunea de patru ori pe an dar care nu mai făcea faţă numărului crescînd de cazuri ce îi erau adresate.

Sigur că teoria sună frumos. Cele 45 de state membre ale Consilului Europei s-au angajat să apere drepturile omului şi să accepte Curtea Europeană ca instanţă supranaţională. Dar nici o instanţă cu caracter permanent nu poate rezolva problemele.

Cetăţenii Europei iau în serios instituţia de la Strasbourg. Dovadă stau numărul tot mai mare de plîngeri adresate Curţii. Mai mult - e limpede că, mai mult decît oricînd, europenii îşi doresc dreptatea. La început au fost cîteva sute de plîngeri pe an. În ultimul an, însă, numărul acestora a ajuns la circa 30.000. Între timp se are chiar în vedere o creştere a numărului angajaţilor Curţii. Aceasta înseamnă, desigur, suplimentarea fondurilor alocate instituţiei. Însă odată rezolvată această problemă rămîn altele, mult mai serioase. Din zonele de criză, unde numărul cazurilor de încălcări grave ale drepturilor omului este mare iar semnalele despre cazuri neoficiale sunt dese, puţine sunt dosarele care sosesc pe birourile Curţii de la Strasbourg. Din Cecenia sau Republica Moldova, de exemplu. În luna iunie a acestui an s-a convenit, la nivel de miniştri de externe, ca pe lîngă Curte să funcţioneze şi un procuror, după modelul instituţiei similare ce există pe lîngă Tribunalul de la Haga sau în cele speciale pentru Fosta Iugoslavie sau Ruanda - şi care au dreptul să se autosesizeze şi să depună plîngeri.

Nu este sigur, însă, că o astfel de instituţie va prinde viaţă. Întîi de toate, naşterea ei depinde de acordul unanim al tuturor celor 45 de state membre ale Consiliului Europei. Or, Rusia, care pe motiv de Cecenia s-a considerat deseori nedreptăţită în Consiliul Europei, ar putea să nu ratifice o astfel de iniţiativă.

Mai există şi o problemă de ordin procedural. Sentinţele Curţii sunt obligatorii - însă nu există nici un instrument prin care statele membre să fie forţate să le pună în practică. Turcia, spre exemplu: 200 de sentinţe adoptate la Strasbourg au fost ignorate de oficialii de la Ankara. Ameninţările cu sancţiuni au trecut neluate în seamă.

Extinderea Uniunii Europene şi ratificarea Constituţiei comunitare vor exercita noi presiuni asupra statelor. Atunci va fi posibilă, pentru cetăţenii comunitari, şi depunerea plîngerilor la Curtea Europeană de Justiţie de la Luxembourg. Iar împotriva ţărilor care nu respectă această instanţă se pot cu adevărat impune sancţiuni. Va exista, atunci, şi o soluţie pentru candidaţii reticenţi, cum ar fi Turcia: ori execută sentinţele Curţii de la Strasbourg ori renunţă la visele de integrare europeană. Odată acest pas făcut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului va pierde din importanţă. Ea va fi soluţia pentru statele din Europa de Sud-Est, pentru Rusia şi ţările din fosta Uniune Sovietică. O soluţie care trebuie să depăşească nivelul actual de victorie morală obţinută de reclamanţi, cărora, însă, nu li se aduc reparaţiile cuvenite pentru nedreptăţile suferite.