1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Cuplul franco-german, condamnat la succes

Relaţia dintre Franţa şi Germania are în spatele vizibilelor ei componente raţionale, politice şi pragmatice, un revers simbolic, mitologic, emoţional.

Cine este dispus sau interesat să investigheze recuzita imagologică, componentele simbolice ale relaţiei dintre Franţa şi Germania, în secolul al XX-lea, va fi copleşit de densitatea stereotipurilor, temerilor şi prejudecăţilor acumulate masiv în ajunul şi imediat după reunificarea Germania.

Aceasta deşi este un adevăr incontestabil că, după cel de-al doilea război mondial, pacea Europei şi coeziunea continentului au fost şi au rămas inimaginabile fără mariajul franco-german.

Nu mai puţin adevărat este că menajul franco-german a fost încheiat nu în baza unui „amour fou” ori a unei idile romantice, ci din justificate raţiuni politice şi pragmatice.

De dorit este ca şi în viitor, acest cuplu să rămînă unit în pofida inevitabilelor crize interne ce survin de-a lungul unei îndelungate convieţuiri sau a unor subite presiuni externe.

O nouă probă de rezistenţă

Că odată cu instalarea socialistului Francois Hollande la Palatul Elysée, relaţia franco-germană trece printr-o nouă probă de rezistenţă, ţine de domeniul evidenţelor.

Convingerile ideologice diferite împărtăşite de cancelara germană şi de noul preşedinte francez îşi pun amprenta şi asupra reţetelor pe care cei doi le consideră ca fiind cele mai eficiente în combaterea crizei.

Suspansul, dinainte programat, va dura şi după prima întîlnire la Berlin, a noului şef al Hexagonului, cu cea care trecea încă, în august trecut, drept cea mai puternică femeie din lume.

Poziţia Angelei Merkel este însă în momentul de faţă uşor şubrezită, pe plan european, de rezultatul scrutinului din Franţa şi Grecia, iar în Germania, de victoria socialiştilor şi ecologiştilor, în cel mai dens populat land, Renania de Nord-Westfalia.

Aplombul sporit cu care social-democraţii germani solicită şi ei, acum, completarea pactului fiscal obligând la austeritate bugetară prin măsuri de relansare a creşterii economice, măresc şansele ajungerii la un compromis în favoarea lui Hollande.

Cine va cîştiga partida

Un compromis care, indiferent de dimensiunile şi consecinţele sale, va fi oricum tardiv - crede Emmanuel Todd. Istoricul şi sociologul francez nu şi-a pierdut speranţa că, totuşi, Hollande va putea frînge dominaţia germană în spaţiul euro.

Todd, care a consiliat mai mulţi preşedinţi şi lideri politici francezi, nu se sfieşte, în interviul acordat săptămînalului german, DER SPIEGEL, să dea frîu liber şi unor resentimente şi fobii antigermane. Potrivit lui, şefa guvernului de la Berlin ar fi comis o eroare gravă, mizînd pe Sarkozy, în care a întrevăzut trăsături specifice unui francez normal: spontaneitate, agerime, excitabilitate, o înclinaţie spre reacţii imprevizibile. Ceea ce Merkel nu a văzut este că fostul ei protejat a scindat naţiunea franceză, a polarizat spiritele, a alimentat idiosincraziile faţă de străini, i-a transformat pe musulmani în ţapi ispăşitori.

Apucături şi metehne care se regăsesc şi la unii conservatori de peste Rin, ripostează interlocutorii germani. Todd acceptă obiecţia, dar precizează că toate aceste proaste obiceiuri ale lui Sarkozy, contravin idealurilor franceze de egalitate, libertate, fraternitate. Ducînd mai departe argumentaţia sa, gânditorul francez crede că Hollande ar putea fi opusul Angelei Merkel fără a periclita durabilitatea parteneriatului franco-german.

Mai mult, noul preşedinte este purtătorul de speranţă al europenilor meridionali. El ar fi reuşit să scuture jugul dogmatismului german devenind principalul jucător pe eşichierul Europei, pe care Merkel nu-l va mai putea nici ignora, nici pune la punct.

Riscul unor ciocniri între cei doi lideri este deci dinainte programat. Sociologul francez pledează pentru o despărţire à l'amiable a cuplului franco-german care, în pofida aparenţelor, nu a fost niciodată legat prin sentimente intime.

Berlinul şi Parisul în divorţ?

În realitate, Berlinul şi Parisul s-au îndepărtat deja foarte mult unul de celălalt, doar că nimeni nu pare a fi observat acest lucru. Nici mai mult nici mai puţin decît ciocnirea a două culturi întrevede Todd în relaţia franco-germană: cea teutonă, competitivă, bazată pe presiunea performanţelor şi cea galică, mizînd pe principii egalitariste.

Şi există chiar loc şi de mai rău. În viziunea lui Todd, Germania şi-ar fi obţinut succesele pe spinarea partenerilor ei şi ar promova, cu bună ştiinţă, dar pe ascuns, o politică ne-cooperantă faţă de restul europenilor.

Cum poate fi convinsă Merkel că greşeşte mizînd exclusiv pe politica de austeritate? Arătîndu-i-se instrumentele de tortură la care, in extremis, s-ar putea recurge şi anume boicotarea mărfurilor „made in Germany”.

În cele din urmă, Emmanuel Todd, care într-o recentă scriere a publicat „necrologul unicei superputeri”, pentru ca, în interviul acordat săptămînalului german, să elogieze felul în care America a făcut pînă acum faţă crizei datoriilor, crede că nici nu are importanţă dacă Hollande va cădea la învoială sau nu cu Merkel.

Cînd vor sta de vorbă, la masa tratativelor se va afla şi un al treilea, nevăzut: diavolul, el fiind cel care va cîştiga partida. Fiindcă, oricum, catastrofa s-ar fi produs deja.

Şi atunci, prooroceşte sumbru interlocutorul francez, şi democraţia va fi grav periclitată. Violenţa economică cu care popoare întregi sunt aruncate în cămaşa de forţă a pauperizării, precum grecii azi, va deveni insuportabilă. Iar cînd va fi izolată în Europa, Germania nu se va mai simţi nici ea în largul ei.

De aceea guvernul de la Berlin ar face bine să înceteze să mai ţină discursuri moralizatoare, atribuind vina pentru propria lor mizerie ţărilor îndatorate. Germania ar avea partea ei de vină. Iar cînd Europa va eşua, eşecul va fi şi al Berlinului.

Păcat că, înainte de a fi stat de vorbă cu jurnaliştii de la DER SPIEGEL, Emmanuel Todd nu a citit eseul lui Michael Stürmer publicat în DIE WELT.

Editorialistul german scoate în evidenţă angajamentul pro-european, pro-atlantic al Germaniei, ca raţiune de stat, criticînd însă politica tehnocrată, finanţistă, economistă a Bruxelles-ului.

Forţa Europei nu rezidă, potrivit lui Stürmer, doar în pactul fiscal, ci, înainte de toate, în cultura şi tradiţiile ei spirituale. Pe care criza economică, le-a ocultat aproape complet.