1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cum se dobândește stima lumii

Pentru cei mai mulți dintre români, așa cum reiese din ambianța generală, problema cea mai importantă în context european (și global) nu este aceea a suveranității, ci a lipsei de recunoaștere.

Bulgaria and Romania flags over EU flag, partial graphic

Entuziasmul pe care l-a manifestat la un moment dat președintele Traian Băsescu față de unificarea politică a Europei, a reactivat discuția privind suveranitatea națională. Reacțiile au fost totuși firave și prudente. Cedarea/delegarea de suveranitate pare să fie o problemă care trezește mai curând o atitudine de rezervă dubitativă și rareori reacții puternice. În orice caz, tema nu e luată în serios de cercurile financiare, politice sau intelectuale, fiind mai curând o preocupare ”ex-centrică”.

În dezbaterea publică românească, dacă luăm în considerare revistele consacrate, ziarele, televiziunile, dar și blogurile cu identitate bine precizată, tema euroscepticismului asociat cu preocuparea pentru cultivarea identității naționale există, dar este slab reprezentată. Paradoxal, autorii cei mai bine articulați pe terenul acesta al suveranismului au emigrat mai de mult sau mai recent în Statele Unite, de unde exercită o influență limitată. Totuși, postura intelectualului ”exilat” care reflectează de la distanță asupra destinului nației sale pare să exercite pe mai departe o anumită fascinație, ceea ce înseamnă cu siguranță că societatea românească nu se consideră încă deplin racordată la lumea globală. Continuă într-o oarecare privință să fie izolată, deși exponenții ei circulă frenetic în toate colțurile lumii. Acesta este poate paradoxul cel mai semnificativ pentru epoca pe care o trăim. După 5 ani de la aderarea/admiterea în Uniunea Europeană, românii se simt pe mai departe stingheri.

Pentru cei mai mulți dintre români, așa cum reiese din ambianța generală, problema cea mai importantă nu este aceea a suveranității, (libertatea deciziei politice) ci a lipsei de recunoaștere. De la nivelul cel mai înalt al diplomației la cetățeanul cu cele mai restrânse contacte personale, lipsa de prestigiu, imaginea nefavorabilă sunt cele mai importante preocupări. Cu ceva timp în urmă la București exista o preocupare ardentă ca România să primească un post important în cadrul Comisiei Europene și nu atât pentru utilitatea lui în sine, cât pentru prestigiul aferent. Mai târziu, ministrul de externe deplângea faptul că românii nu au primit suficiente poziții influente în noul aparat al ”ministerului de externe” european condus de Catherine Ashton. Ulterior președintele Traian Băsescu era îngrijorat de perspectiva unei Europe cu două viteze, chiar dacă nu a explicat în ce ar consta dezavantajul. La un moment dat deplângea faptul că Bucureștiul nu găzduiește nici o mare instituție internațională. Preocuparea pentru recunoaștere și prestigiu a covârșit grija pentru avantajele practice. România a absorbit sub 10% din fondurile gratuite care i-au fost puse la dispoziție de UE, dar niciodată nu s-a plâns cu adevărat de acest lucru, preferând să deplângă ”discriminarea” cetățenilor săi pe piața forței de muncă. Una din cele mai frecvente observații de natură generală este că România nu deține o poziție (politică, economică, culturală) pe măsura ”dimensiunilor” sale. În fine scriitorii români continuă să deplângă ”nefirescul” situației de a nu fi primit niciodată un premiu Nobel. O instituție dotată cu resurse fără precedent ca Institutul Cultural Român este la rândul ei animată mai cu seamă de dorința de a recupera deficitul de recunoaștere internațională. Este o situație cu rădăcini istorice și care nu pare să aibă remedii rapide.

Dar este posibil ca multe energii să fie cheltuite într-o direcție greșită. Un exemplu poate minor, dar semnificativ îl reprezintă milioanele de dolari cheltuite de guvernul României prin 2007 sau 2008 pentru îmbunătățirea imaginii românilor din Italia și Spania. Au fost contractate atunci firme de publicitate care au construit campanii menite să-i ”vândă” mai bine pe imigranții sosiți din România. Ținând seama de tot ce s-a întâmplat de atunci încoace a fost un fiasco. Și nici nu putea fi altfel căci strategia urmărea să ”vândă” imigranți construindu-le o imagine înfrumusețată. Dar acest exemplu arată foarte clar care este natura greșelii. Guvernul României − și nici nu are importanță care, căci din acest punct de vedere toate guvernele au gândit la fel − a angajat firme din străinătate să lucreze la ceva iluzoriu, în loc să investească aceiași bani în țară oferind locuri de muncă pentru viitorii imigranți.

Câștigarea stimei și a încrederii ar pretinde poate strategii diferite. Românii ar câștiga cu siguranță mai multă stimă printre concetățenii lor europeni, dacă ar depune mai multe eforturi pentru o bună așezare a lucrurilor în țară și pentru a crea locuri de muncă la fața locului. Reforma educației, de exemplu, așa cum a încercat-o ministrul Daniel Funeriu, este în linii mari o tentativă corectă menită să restaureze valoarea instituțiilor locale.
Stima lumii, după care tânjește societatea românească, nu se poate obține fără un efort mai susținut de edificare de sine.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident