1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cum poate înfrunta guvernul suspiciunile

Guvernul Ponta este obligat să risipească bănuiala că ar dori să numească în fruntea parchetelor procurori cu intenţii ascunse.

Indiferent ce vor fi gândit la un moment despre acest subiect, liderii USL sunt nevoiţi să adopte o procedură dincolo de orice suspiciune. E apăsătoare suspiciunea celorlalţi, dar nu există altă cale de ieşire. De altfel, prim-ministrul Victor Ponta a acceptat în discuţiile sale la Bruxlles cu responsabilii europeni să pună în aplicare o procedură care să înlăture complet bănuiala unor înţelegeri secrete. Ca să câştige credibilitatea internaţională de care are nevoie, guvernul Ponta trebuie să accepte aceste reguli, chiar dacă ele conţin, în subsidiar, o presupunere neonorantă.

Este regretabil, de aceea, că o bună parte din simpatizanţii USL ridică obiecţii tot mai complicate. Se spune, de pildă, că procedura stabilită de ministrul Mona Pivniceru, în acord cu exigenţele Comisiei, ar fi ilegală, întrucât s-ar abate de la regula instituită în 2005 sub ministeriatul Monicăi Macovei. Într-adevăr, ministrul Justiţiei dobândise atunci puterea de a-l desemna pe procurorul general fără să se consulte, în mod formal, cu nimeni, dar se uită prea uşor că parchetele erau conduse de funcţionari politici servili ca fostul şef al PNA, Ion Amărie, pentru care separaţia puterilor în stat era o simplă lozincă. Se uită de asemenea că CSM-ul funcţiona iniţial ca un sindicat al magistraţilor, dominat de spiritul unei colegialităţi indulgente. Era cu siguranţă nevoie de o intervenţie exterioară sistemului judiciar, de o decizie politică aptă să destrame complicităţile, chiar dacă ea urma să poarte mereu povara ambiguităţii.

După regula adoptată în 2005, ministrul Justiţiei, Mona Pivniceru, ar putea desemna candidaţi fără să explice public care au fost criteriile alegerii sale. Ar putea asuma actul desemnării ca pe o formă a discernământului personal. Cu toate acestea, nimic nu o împiedică să adopte o procedură transparentă, una pe care oricine o poate verifica. Ministrul de Justiţie are prerogativa de a desemna candidaţi, dar legea nu îi interzice ca actul desemnării să fie descris pe larg şi expus public. Ministrul poate decide singur, în ambianţa secretă a cabinetului său, ori poate decide după îndeplinirea unor proceduri expuse vederii.

Aşadar cei care susţin acum că procedura de desemnare a procurorilor cerută de Comisia Europeană ar veni în contradicţie cu legea românească se înşală. Legea oferă ministrului o prerogativă pe care acesta o îndeplineşte după cum crede de cuviinţă. Ne putem imagina că şi miniştrii anteriori ai Justiţiei se consultau şi ei cu cineva înainte de a lua o decizie, chiar dacă aceste consultări nu sunt descrise de lege.

Cei care emit obiecţii ignoră însă că procedura asumată de guvern are şi calitatea de a evita o nouă coliziune cu preşedintele Băsescu. Dacă între ministrul de justiţie şi Preşedinte nu există o comunicare, se va ajunge din nou la înfruntări imposibil de administrat. Dar dacă ministrul face o propunere care reiese oarecum de la sine la capătul unei proceduri obiective, preşedintele nu poate nici el să invoce preferinţe personale. În orice caz va trebui să ofere explicaţii convingătoare. În sfârşit se ignoră faptul că această procedură răpeşte nu doar guvernului o parte a puterii sale de decizie, dar şi preşedintelui şi că, în cele din urmă, e singura cale a unei coabitări raţionale.