1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cum ne etalăm durerea în public

Între "vocaţiile" multora dintre noi, la loc de cinste stă şi aceea de a-i încărca pe ceilalţi cu problemele şi suferinţele noastre.

GoldGrabfigur © Martina Berg #14414711 - Portfolio ansehen

Presa noastră, tot mai tabloidizată şi care se îndreaptă sprinţar către modelul televiziunii OTV a lui Dan Diaconescu, speculează din plin această nevoie a multora dintre români de a-şi etala suferinţele în public. Poate tocmai de aceea partidul-tv al lui Dan Diaconescu a reuşit să se nască şi să crească periculos, cel puţin în sondaje: pentru că aderenţii săi sînt un fel de sectă a donatorilor şi consumatorilor de suferinţă în public.

Transmisiile în direct de la nunţile bogaţilor şi vedetelor zilei sînt concurate de transmisiile în direct de la ceremoniile de înmormîntare ale unor nume sonore. Pentru mine este de neînţeles cum, în multe asemenea cazuri, în zilele imediat următoare petrecerii persoanei iubite pe ultimul drum, cei mai apropiaţi membri ai familiei sînt văzuţi la te miri ce post de televiziune plîngîndu-şi în public suferinţa.

Durerea şi suferinţa sînt etalate de multe ori cu o anumită frenezie şi într-un mod imperativ, ca şi cum suferinţele noastre e obligatoriu nu doar să fie cunoscute, ci să devină o povară comună, să îi încarce şi pe ceilalţi. Aici nu e vorba de cei apropiaţi, ci de opinia publică: durerea trebuie împărţită în mod egal pe cap de locuitor!

Sînt desigur drame reale prin care trec unele familii sau persoane şi care trebuie mediatizate, pentru ca în felul acesta comunitatea să fie sensibilizată şi să îşi ofere sprijinul, moral sau material. Neavînd o cultură a comunităţii, am mari rezerve că astfel de cazuri au rezonanţă în societate, aşa cum se întîmplă în culturile occidentale.

Eu mă refer însă la văicăreala noastră cotidiană, la suferinţele noastre "curente", pe care le etalăm cu un soi de voluptate a omului mereu necăjit. Nu ne putem trăi suferinţele în intimitate, decent, fără a le plasa şi în contul celorlalţi, ca şi cum şi ei ar trebui să fie răspunzători de ce ni se întîmplă nouă.

Nu e vorba aici de a împărtăşi celuilalt ceea ce ne doare, ci de instinctul de a-l încărca şi pe celălalt cu problemele noastre. Avem de-a face şi aici, ca şi în cazul altor defecte de parcurs istoric, cu refuzul sau cu incapacitatea de a duce un lucru pînă la capăt, în cazul de faţă de a trăi durerea pînă cînd ea poate fi spusă, poate fi povestită. La fel ca în cuvintele: "Apoi simţi durerea ca un om şi se linişti."

Iată un exerciţiu de imaginaţie: Cum ar fi arătat oare primii ani de după 1989 dacă toţi foştii deţinuţi politici ar fi aruncat în spaţiul public răni şi suferinţe nevindecate, acumulate de-a lungul a zeci de ani de temniţă grea? Cum ar fi fost ca, de plidă, Corneliu Coposu să îl acuze pe muncitorul de la IMGB că el nu a făcut puşcărie politică? Cum am fi privit noi, care pe atunci eram tineri, o explozie a spiritului revanşard care ar fi venit din partea celor pe care îi veneram?

Dar toate acestea nu s-au întîmplat. Oamenii aceştia, dintre care mulţi au dispărut între timp, şi-au trăit suferinţele pînă la capăt, pe cont propriu, fără să împovăreze pe nimeni. De aceea i-am putut vedea şi cunoaşte senini, împăcaţi, luminoşi, animaţi de aceleaşi idealuri pe care le-au avut dintotdeauna.

De aceea i-am putut auzi povestind, fără ură, chiar şi despre călăii care i-au torturat.

Autor: George Arun
Redactor: Medana Weident