Cum de a fost posibil? Atentatele de la 11 septembrie după zece ani

Avusesem surpriza ca, în primele ore ale amiezii, să fiu chemat la televizor de Emil Hurezeanu. În biroul său din blocul turn al postului de radio Deutsche Welle aflat atunci la Köln, toate privirile erau aţintite asupra micului ecran de pe masa lui de lucru, care transmitea live, din matinalul New York. 

Invitat să-mi dau cu părerea despre cauzele traiectoriei unui avion care tocmai se izbise de unul din cele două turnuri gemene, n-am ezitat mult. Am optat relativ rapid împotriva ipotezei unui accident şi în favoarea ideii că asistam la un act terorist.

Mi-am amintit instantaneu de eforturile anterioare ale unor islamişti egipteni de a dărâma simbolul new-yorkez al lumii libere. Ştiam câte ceva despre ceea ce am numit „mentalitatea deşertică”, mentalitatea multor terorişti din lumea arabă, pentru care cocoaşele cămilelor, sau, în cel mai bun caz, minaretele, măsoară înălţimea ideală a universului.

Intuiam că, pentru aceşti oameni, dunele, caravanele şi peisajele plate sunt deopotrivă acceptabile, dar zgârie-norii ce reprezintă şi adăpostesc imensele ambiţii ale modernei civilizaţii liberale constituie o provocare insuportabilă.

În timp ce vedeam moartea lucrând pe viu, iar tragedia din turnuri, drama eroicilor pompieri şi poliţişti, cataclismul oamenilor aruncându-se de la etaje pentru a nu fi mistuiţi de flăcări se desfăşurau live sub ochii noştri, memoria mi s-a fixat asupra celeilalte scene apocaliptice bântuindu-i pe americani: atacul de la Pearl Harbour.

Războiul antiterorist

Mi s-a părut clar, din capul locului, că imaginile cataclismului care începuse la 9 dimineaţa la New York, în ziua de 11 septembrie 2001, implică, în mod categoric, semnificaţia declanşării unui război mare.

Nu mi-a trebuit mult să înţeleg că, spre deosebire de confruntarea cu nazismul şi Japonia imperială va fi o conflagraţie nu doar globală, ci şi „asimetrică”, după cum avea să fie numită ulterior şi, ca atare, net mai îndelungată.

Întrucât scrisesem însă, în repetate rânduri, despre terorismul palestinian, iar Yasser Arafat tocmai refuzase toate ofertele de pace ale lui Ehud Barak şi ale precedentei administraţii americane, conduse de Bill Clinton şi declanşase a doua intifadă am bănuit iniţial că băile de sânge din America erau opera lui.

Ne-am edificat cu toţii rapid, aflând, din mediile americane, de identitatea saudită a majorităţii piloţilor morţii, din subordinea lui Mohamed Atta. Unele chestiuni, precum de pildă motivele pentru care serviciile secrete americane au eşuat atunci, s-au lămurit mai greu. 

S-a aflat treptat de pildă de incapacitatea lor de a analiza şi de a pune cap la cap, de a sintetiza în mod adecvat fragmentele de informaţii existente. Şi a devenit notorie anemierea serviciilor secrete americane sub administraţia Clinton. 

Alte întrebări au rămas, în tot acest răstimp, fără răspuns. Ştim în schimb, la 10 ani de atunci, că previziunea lui George Bush privind caracterul îndelungat al confruntării s-a adeverit. Războiul cu terorismul islamist nu e nici pe departe câştigat, chiar dacă Osama Bin Laden şi o parte din asistenţii săi de-atunci, au dispărut.

Mai uimitoare mi s-a părut atunci şi continuă şi azi să-mi pară perplexitatea în care a plonjat bună parte din lumea occidentală în reacţie la fapta celor 19 arabi.

Rădăcinile răului

În fond, revoluţia islamică debutase cu două decenii înainte, în Iran. Islamismul înregistrase între timp progrese notabile atât în lumea şiită cât şi în cea sunită.

E adevărat că lumea liberă, abia ieşită din coşmarul războiului rece şi abia izbăvită de spectrul totalitarismului sovietic, nu se aştepta câtuşi de puţin să ajungă atât de rapid în miezul unei alte confruntări globale. 

Dar, dat fiind tribalismul marcând vaste zone ale Orientului Apropiat şi Mijlociu, eventualitatea izbucnirii unui conflict de tip identitar n-ar fi trebuit să fie o surpriză, în ciuda himerelor vehiculate pe marginea naturii unor conflicte precum cel israeliano-arab.

Cu atât mai puţin ar fi trebuit să uluiască resursele nebănuite ale fanatismului religios islamist, care înlocuia, ideologic, nazismul şi comunismul, ori tentativa declanşată de al Quaida de a îngenunchea o lume modernă pe care n-o putea nici înţelege, nici tolera.

Recenzasem la Deutsche Welle „The Clash of Civilisations”.  Articolul lui Samuel Huntington apăruse sub acest titlu, "Ciocnirea Civilizaţilor" în revista Foreign Affairs, la începutul anilor 90 şi făcuse oarecare vâlvă. Iar cartea politologului american, care i-a urmat în 1996 - o replică la iluziile lui Francis Fukujyama cu privire la prezumtivul „sfârşit al istoriei” - iscase o veritabilă furtună în lumea intelectuală apuseană.

Mituri etern „reîntoarse”

Cu toate acestea, enormităţi imense s-au vehiculat atunci şi apoi.

În pofida evidenţelor s-a afirmat că atentatele ar fi expresia „pauperităţii” lumii a treia, pe cât de mizere, pe atât de indignate de bunăstarea Americii. De vină, au vociferat mulţi, este „capitalismul” care ar omorî zilnic, prin sărăcire, pe prea mulţi nevinovaţi, jefuiţi indirect de marii bogătaşi, printr-un sistem al raptului,  pe undeva prin lume.

Că teroriştii erau cu toţii oameni cu studii, provenind din clasa de mijloc şi familiile cele mai prospere ale Orientului Apropiat şi Mijlociu avea să pătrundă extrem de anevoios în conştiinţele celor în care adevărul şi-a mai putut face loc.

Teoriile conspiraţioniste aveau să polueze uimitor de multe minţi, unele chiar luminate. În ciuda bunului simţ s-a spus că ar exista chipurile probe, că baia de sânge ar fi fost pusă la cale de CIA sau, după caz, şi de Mossad, pentru ca să se găsească un pretext în vederea invadării lumii arabe de către forţele americane.

În răspăr faţă de realităţile manifeste sau mai puţin manifeste s-a mai susţinut, după o vreme, în urma refuzului talibanilor de a-l extrăda pe Osama Bin Laden şi a reacţiei fireşti a Washingtonului şi a partenerilor Americii din NATO, că unicul mobil al intervenţiei militare a SUA ar fi fost petrolul. Că în Afganistan nu exista nici strop de aur negru n-a părut multora o informaţie relevantă.  

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz

 

Continuarea articolului pe pagina următoare

Dezagregări politice

Când praful s-a mai aşezat iar antiamericanismul a revenit în forţă pe scena politică a vechiului continent, a apărut şi s-a nutrit ani la rând iluzia că ar fi (fost) de-ajuns ca SUA şi aliatul lor israelian să cedeze în faţa revendicărilor arabe ca să se instaleze pretutindeni liniştea.

Atentatele de la Madrid şi Londra i-au trezit pe unii. Mulţi au rămas însă cantonaţi într-o agresivă atitudine anti-neoconservatoare, profitabilă într-o lume relativistă, postmodernă, condusă de elite politic corecte.

În fapt, America a tulburat apele odată cu schimbarea doctrinei sale militare. Mari controverse au iscat axarea SUA pe politici preventive. Dar campania din Irak fusese gândită nu doar ca strategie de preempţiune, menită să elimine riscul mariajului dintre terorism şi un prezumtiv arsenal de distrugere în masă, care s-a dovedit inexistent, ci şi ca amorsarea unui proces de democratizare a lumii arabe.

Cu exploatarea antiamericanismului alimentat de Guantanamo şi de excesele de la Abu Ghraib precum şi cu refuzul de a înţelege campania din Irak altfel decât ca o flagrantă încălcare a dreptului internaţional s-au câştigat alegeri, bunăoară în Germania cancelarului Schröder. 

Învăţ şi dezvăţ

Dar parte a elitelor occidentale nu şi-au dezminţit reflexul auto-didactic. Iluminist prin definiţie, vestul şi-a propus să încerce să înveţe. Lumea s-a apucat să citească. Brusc, Coranul a devenit lectură publică. Şi scrierile sfinte musulmane au intrat şi ele în colimator.

Dar diferenţa esenţială dintre islam şi islamism, precum şi cea dintre terorişti şi musulmanii paşnici s-a făcut practic din capul locului, în ciuda propagandei antiamericane.

Occidentul a început apoi să discute intens pericol „endogen” ameninţând societăţile deschise din pricina celei de-a treia generaţii de imigranţi musulmani, din care un segment destul de important  părea să-şi manifeste inadecvarea la modernitate. Apusul şi-a pus problema neajunsurilor multiculturalismului, iar în sfera politică liderii săi conservatori, Merkel, Sarkozy şi Cameron s-au grăbit să-i proclame eşecul. 

În fine, vestul a abordat chestiunea raportului dintre libertate şi securitate, dintre deschiderea propriului model de societate liberală şi nevoia suprimării unor drepturi civice pentru a putea face faţă ameninţării extremiste.

În impasul acestei discuţii şi al dilemelor morale prea puţin solubile, pe care le ridică bunăoară definirea corectă, de pe poziţii religioase ori agnostice, a unor noţiuni precum tortura sau a unor concepte precum cel al intangibilităţii demnităţii umane, ne găsim în continuare.

Marile schimbări

În toate sferele - militară, juridică, politică, socială, culturală - s-au produs în ultimii zece ani notabile modificări şi deplasări de accente. Serviciile secrete au început să înveţe de la israelieni şi să-şi infiltreze proprii agenţi în organizaţiile şi grupările islamiste, pe ideea că reţelele cu reţele se combat. 

S-au descoperit virtuţile dronelor ca armă, precum şi nevoia supravegherii sistematice a telecomunicaţiilor şi în special a comunicaţiilor din internet, al cărui rol în radicalizarea maselor musulmane a luat proporţii nebănuite. 

În timp ce în mediile de informare în masă şi printre elitele politic corecte din vest a continuat să se cultive, cu tot mai mult aplomb, ficţiunea anticolonialistă, să se confecţioneze mituri noi şi să se ajusteze altele mai vechi, în lumea orientală şi în universul musulman a ajuns la apogeu moda auto-victimizării. 

În siajul răbufnirilor şi violenţelor furibunde declanşate în ţările islamice de caricaturile daneze din 2005, şi al tentativei îngrădirii libertăţii de expresie în societăţile deschise, occidentul s-a văzut culpabilizat în bloc şi împins spre lichidarea propriului model liberal de civilizaţie.

În reacţie au apărut, tot mai impetuos şi cu tot mai mult succes politic, noi mişcări populiste de dreapta, din care nu puţine bat la uşa puterii ori se află indirect, de ani buni, la cârmă, prin intermediul tolerării unor guverne minoritare. 

În mod semnificativ, această nouă dreaptă, eterogenă încă, dar ideologic lesne identificabilă, se dispensează în genere de antisemitism, fiind axată pe anti-islamism şi apărarea Europei de o prezumtivă islamizare. Baia de sânge din Norvegia, comisă de un simpatizant dezaxat al acestei ideologii a discreditat-o, fără s-o poată însă anihila.  

Longeviva primejdie

Fiindcă, perpetuat de grava lipsă de solidaritate a occidentalilor după contenciosul irakian, din 2003, ca şi de declinul economic americano-european, terorismul islamist continuă să fie marea ameninţare a timpurilor noastre. Deşi deceniul care s-a scurs n-a fost nicidecum unul „irosit”, după cum susţine stânga apuseană, pericolul persistă nu doar din cauza oboselii manifestate de superputerea americană ci, nu în ultimul rând, din pricina perpetuării sau recondiţionării miturilor corectitudinii politice.

În confruntarea cu noua mişcare totalitară care încearcă să lichideze sistemele democratice, vestul, în frunte cu America, se clatină şi e pe punctul de a pierde Afganistanul, poate şi Pakistanul, Irakul şi Yemenul, aşa cum s-a văzut alungat la un moment dat din Somalia. Dar e fals să se creadă că occidentul ar fi fost înfrânt în acest război, ori s-ar prezenta mai slăbit decât acum zece ani.

Rolul globalizării

În realitate, globalizarea, care nu e o stradă cu sens unic, a făcut ca lucrurile să stea invers. Globalizarea a declanşat de fapt atentatele de la 11 septembrie 2001. Fiindcă masacrele al Quaidei, un tip nou de terorism, sunt expresia impactului cu modernitatea - inevitabil în condiţiile mondializării - al unui univers islamic cantonat în evul său mediu şi a refuzului acestei lumi de a se lăsa dominată de societatea informaţională, de MTV şi de Madonna.

Or, la un deceniu de la atentatele de la NewYork, occidentul şi în primul rând America au sfârşit, indirect, tocmai graţie globalizării, a internetului şi a reţelelor de socializare, prin a câştiga de partea lor o bună parte a lumii orientale. Primăvara arabă, cu revoltele ei alimentate nu doar de tribalism, ci şi de Facebook, Twitter şi de sex-appeal-ul democraţiei, cu răzmeriţele ei surprinzător de puţin antiamericane şi antisemite, constituie o puternică sursă de speranţe pentru vest. Chiar dacă pericolul confiscării acestor revoluţii rămâne acut.

Pe de altă parte, orice iluzie ar fi deplasată. Nazismul a rămas la putere 12 ani. Comunismul a durat 70 şi încă mai e la cârmă în anumite zone ale lumii. De ce ar dispărea islamismul în doar zece ani?

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz