1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Cum de a fost posibil? Atentatele de la 11 septembrie după zece ani

Atentatele de la 11 septembrie 2001 s-au soldat cu mii de morţi, în Statele Unite, şi au declanşat, pe faţă, un război global, izbucnit anterior şi multă vreme ignorat.

Manhattan, New York, 11 septembrie 2001

Cum de a fost posibil?

Avusesem surpriza ca, în primele ore ale amiezii, să fiu chemat la televizor de Emil Hurezeanu. În biroul său din blocul turn al postului de radio Deutsche Welle aflat atunci la Köln, toate privirile erau aţintite asupra micului ecran de pe masa lui de lucru, care transmitea live, din matinalul New York. 

Invitat să-mi dau cu părerea despre cauzele traiectoriei unui avion care tocmai se izbise de unul din cele două turnuri gemene, n-am ezitat mult. Am optat relativ rapid împotriva ipotezei unui accident şi în favoarea ideii că asistam la un act terorist.

Mi-am amintit instantaneu de eforturile anterioare ale unor islamişti egipteni de a dărâma simbolul new-yorkez al lumii libere. Ştiam câte ceva despre ceea ce am numit „mentalitatea deşertică”, mentalitatea multor terorişti din lumea arabă, pentru care cocoaşele cămilelor, sau, în cel mai bun caz, minaretele, măsoară înălţimea ideală a universului.

Intuiam că, pentru aceşti oameni, dunele, caravanele şi peisajele plate sunt deopotrivă acceptabile, dar zgârie-norii ce reprezintă şi adăpostesc imensele ambiţii ale modernei civilizaţii liberale constituie o provocare insuportabilă.

În timp ce vedeam moartea lucrând pe viu, iar tragedia din turnuri, drama eroicilor pompieri şi poliţişti, cataclismul oamenilor aruncându-se de la etaje pentru a nu fi mistuiţi de flăcări se desfăşurau live sub ochii noştri, memoria mi s-a fixat asupra celeilalte scene apocaliptice bântuindu-i pe americani: atacul de la Pearl Harbour.

Războiul antiterorist

Mi s-a părut clar, din capul locului, că imaginile cataclismului care începuse la 9 dimineaţa la New York, în ziua de 11 septembrie 2001, implică, în mod categoric, semnificaţia declanşării unui război mare.

Nu mi-a trebuit mult să înţeleg că, spre deosebire de confruntarea cu nazismul şi Japonia imperială va fi o conflagraţie nu doar globală, ci şi „asimetrică”, după cum avea să fie numită ulterior şi, ca atare, net mai îndelungată.

Întrucât scrisesem însă, în repetate rânduri, despre terorismul palestinian, iar Yasser Arafat tocmai refuzase toate ofertele de pace ale lui Ehud Barak şi ale precedentei administraţii americane, conduse de Bill Clinton şi declanşase a doua intifadă am bănuit iniţial că băile de sânge din America erau opera lui.

Ne-am edificat cu toţii rapid, aflând, din mediile americane, de identitatea saudită a majorităţii piloţilor morţii, din subordinea lui Mohamed Atta. Unele chestiuni, precum de pildă motivele pentru care serviciile secrete americane au eşuat atunci, s-au lămurit mai greu. 

S-a aflat treptat de pildă de incapacitatea lor de a analiza şi de a pune cap la cap, de a sintetiza în mod adecvat fragmentele de informaţii existente. Şi a devenit notorie anemierea serviciilor secrete americane sub administraţia Clinton. 

Alte întrebări au rămas, în tot acest răstimp, fără răspuns. Ştim în schimb, la 10 ani de atunci, că previziunea lui George Bush privind caracterul îndelungat al confruntării s-a adeverit. Războiul cu terorismul islamist nu e nici pe departe câştigat, chiar dacă Osama Bin Laden şi o parte din asistenţii săi de-atunci, au dispărut.

Mai uimitoare mi s-a părut atunci şi continuă şi azi să-mi pară perplexitatea în care a plonjat bună parte din lumea occidentală în reacţie la fapta celor 19 arabi.

Rădăcinile răului

În fond, revoluţia islamică debutase cu două decenii înainte, în Iran. Islamismul înregistrase între timp progrese notabile atât în lumea şiită cât şi în cea sunită.

E adevărat că lumea liberă, abia ieşită din coşmarul războiului rece şi abia izbăvită de spectrul totalitarismului sovietic, nu se aştepta câtuşi de puţin să ajungă atât de rapid în miezul unei alte confruntări globale. 

Dar, dat fiind tribalismul marcând vaste zone ale Orientului Apropiat şi Mijlociu, eventualitatea izbucnirii unui conflict de tip identitar n-ar fi trebuit să fie o surpriză, în ciuda himerelor vehiculate pe marginea naturii unor conflicte precum cel israeliano-arab.

Cu atât mai puţin ar fi trebuit să uluiască resursele nebănuite ale fanatismului religios islamist, care înlocuia, ideologic, nazismul şi comunismul, ori tentativa declanşată de al Quaida de a îngenunchea o lume modernă pe care n-o putea nici înţelege, nici tolera.

Recenzasem la Deutsche Welle „The Clash of Civilisations”.  Articolul lui Samuel Huntington apăruse sub acest titlu, "Ciocnirea Civilizaţilor" în revista Foreign Affairs, la începutul anilor 90 şi făcuse oarecare vâlvă. Iar cartea politologului american, care i-a urmat în 1996 - o replică la iluziile lui Francis Fukujyama cu privire la prezumtivul „sfârşit al istoriei” - iscase o veritabilă furtună în lumea intelectuală apuseană.

Mituri etern „reîntoarse”

Cu toate acestea, enormităţi imense s-au vehiculat atunci şi apoi.

În pofida evidenţelor s-a afirmat că atentatele ar fi expresia „pauperităţii” lumii a treia, pe cât de mizere, pe atât de indignate de bunăstarea Americii. De vină, au vociferat mulţi, este „capitalismul” care ar omorî zilnic, prin sărăcire, pe prea mulţi nevinovaţi, jefuiţi indirect de marii bogătaşi, printr-un sistem al raptului,  pe undeva prin lume.

Că teroriştii erau cu toţii oameni cu studii, provenind din clasa de mijloc şi familiile cele mai prospere ale Orientului Apropiat şi Mijlociu avea să pătrundă extrem de anevoios în conştiinţele celor în care adevărul şi-a mai putut face loc.

Teoriile conspiraţioniste aveau să polueze uimitor de multe minţi, unele chiar luminate. În ciuda bunului simţ s-a spus că ar exista chipurile probe, că baia de sânge ar fi fost pusă la cale de CIA sau, după caz, şi de Mossad, pentru ca să se găsească un pretext în vederea invadării lumii arabe de către forţele americane.

În răspăr faţă de realităţile manifeste sau mai puţin manifeste s-a mai susţinut, după o vreme, în urma refuzului talibanilor de a-l extrăda pe Osama Bin Laden şi a reacţiei fireşti a Washingtonului şi a partenerilor Americii din NATO, că unicul mobil al intervenţiei militare a SUA ar fi fost petrolul. Că în Afganistan nu exista nici strop de aur negru n-a părut multora o informaţie relevantă.  

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz

 

Continuarea articolului pe pagina următoare

Vă mai recomandăm

Link-uri www