1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Cultura iudeo-creştină, o vorbă goală? Defel!

Se anunţă progrese importante în relaţiile dintre creştini şi evrei. Le-au convenit Vaticanul şi o comisie rabinică. Între ele, renunţarea la misionarism în rândul evreilor. Iar creştinismul e considerat un dar divin...

Papa Francisc, la Ierusalim, la Zidul Plângerii

Papa Francisc, la Ierusalim, la Zidul Plângerii

Ce ştim oare despre evrei, dincolo de prejudecăţi, superstiţii şi de faptul că un miliardar israelian e implicat în afacerea retrocedărilor ilegale? Dar despre complicatele relaţii dintre bisericile creştine şi temeiul lor iudaic?

Întru apărarea valorilor lumii libere, atacate de terorismul islamist, nu puţini fac apel la ceea ce numesc „rădăcinile iudeo-creştine” ale civilizaţiei. Cuvintele se formează şi se rostesc uşor. Dar câtă susbtanţă mai e, oare, în sintagma alăturându-i pe creştini şi pe evrei în Europa contemporană?

E totuşi, să nu uităm, un continent tot mai instabil. Că s-a laicizat în parte radical, nu l-a împiedicat să-şi recicleze anti-iudaismul, atât prin extrema stângă cât şi prin cea dreaptă şi nu în ultimul prin incapacitatea de a integra segmente importante şi radicale ale imigraţiei musulmane. E o Europă, în care creştinii din vest par a fi pe cale de dispariţie, iar evreii occidentali se tem, nu fără temei, de importul de antisemitism prin afluxul necontrolat de imigraţie orientală.

Normal ar fi fost, în aceste condiţii, ca răsăritul Europei să devină, precum Banatul, „fruncea”. Minunat ar fi fost ca ameliorarea raporturilor dintre evrei şi creştini, un deziderat cheie într-o lume globalizată, asaltată de cele mai diverse variante de ideologii şi de mişcări totalitare, să fie un proiect de suflet al bisericilor răsăritene.

Or, aceste raporturi sunt complicate şi minate de veacuri de neînţelegeri, de orbire şi de conflicte. Iar unora din Bisericile Ortodoxe nu le merge bine de loc. Cea rusă îşi exhibă aderenţa la tiranica putere putinistă. Unii din ierarhii celei condusă de Preafericitul Daniel alunecă uneori, periculos, spre idei virulent anti-moderne şi spre o simonie manifestă între altele în afişatul fără jenă a bogăţiilor smintindu-i pe săraci.

Pare că nu le face bine să nu fi ieşit niciodată, irevocabil, de sub nefasta influenţă a poliţiilor politice comuniste. Pare că nu le face bine că au omis să-şi facă ‚mea culpa', după Holocaust, pentru mileniile de antisemitism creştin, justificat neotestamentar, fără de care exterminarea evreilor sub Hitler n-ar fi fost posibilă.

A făcut-o Biserica catolică, prin Conciliul Vatican II şi Nostra Aetate. Cea din urmă desemnează istorica declaraţie privind reaşezarea raporturilor Bisericii cu religiile necreştine, în special cu evreii, cea „ipotecată, istoric, de secole de antisemitism, tolerat, promovat, răspândit” de clerul creştin, după cum relevă jurnalistul german Tilmann Kleinjung.

Declaraţia şi Conciliul, de la a căror săvârşire s-au împlinit recent 50 de ani, au dus la o extraordinară ameliorare şi efervescenţă în legăturile şi dialogul, realmente viu, dintre evrei şi creştinismul apusean, de vreme ce Biserica s-a înţelepţit, în anii 60 ai veacului trecut, despărţindu-se de acuza deicidului.

Această învinuire anistorică, absurdă, cu privire la uciderea evreului Isus, ivită din raţiuni parţial tactice, în Imperiul Roman, a împovărat grav raporturile iudeo-creştine timp de două milenii. În fapt, ar trebui să fie azi clar oamenilor educaţi, având noţiuni istorice elementare, că răstignirea era o condamnare tipică, practicată în epocă de romani, iar nu de evrei, întru reprimarea şi pedepsirea răsculăţilor.

Grupul evreiesc care, potrivit evangheliilor, a susţinut răstignirea, era unul de elită, dar minoritar. Acest grup nu a reprezentat întregul popor evreu de atunci, din care faceau parte Isus, membri familiei şi apostolii săi, dar şi milioane de evrei răspândiţi în întregul Imperiu Roman, şi cu atât mai puţin pe evreii altor timpuri.

Or, eronata acuză a alimentat - mai mult decât oricare alt clişeu antievreiesc - antisemitismul, care a culminat cu Holocaustul. La şapte decenii de atunci ura împotriva evreilor pare să se reinstaleze ferm în largi segmente ale populaţiei europene, smintind un continent care nu şi-a exorcizat bine trecutul.

E, prin urmare, cu atât mai important să se iasă din varii cercuri vicioase, chiar dacă evreii şi creştinii nu vor putea elimina orice diferend între cele două mari religii monoteiste şi e bine să-şi asume deschis şi onest diferenţele. Pentru evrei, mesia (unsul) va continua să fie urmaşul lui David, dar nu unul divin. Pentru creştini rămâne fiul lui D-zeu.

Cu atât mai remarcabil e faptul că, în discuţiile bilaterale cu înalţii ierarhi catolici, zeci de rabini ortodocşi au căzut de acord să considere creştinismul drept „voinţă şi dar ale lui D-zeu”. Ceea ce ar trebui să fie de natură a pune capăt defăimărilor legate de o prezumtivă desconsiderare a religiei-fiică de către religia-mamă. În revanşă, Biserica catolică începe, încetul cu încetul, să-şi clarifice atitudinea contradictorie cu privire la misionarizarea, la convertirea evreilor, considerând că evreii sunt salvaţi fără să treacă prin botez, căci legământul dintre Tatăl Ceresc şi poporul lui ales nu şi-a pierdut nicicând validitatea.

Reprezintă toate acestea un progres? Evident. Chiar unul memorabil. Dar nu se face primăvară decât cu multe flori. Mai e mare nevoie de dialog. Mai sunt şi alte Biserici. Mai există forţa exemplelor personale, precum vizita în sinagogi a marilor pontifi şi manifestarea respectului faţă de tradiţiile creştine de către evrei învăţaţi.

În fine, mai trebuie întreprinse eforturi imense întru secarea surselor toxice şi suprimarea miasmelor otrăvitoare care exală dinspre profunzimile istoriei, alimentând tendinţe totalitare şi genocidale.