Culpe reale şi culpe imaginare ale presei

A fost Securitatea o organizaţie criminală? Bunul simţ a tranşat de mult ceea ce unora, din varii motive, li se mai pare a fi o dilemă. Ca şi poliţia politică estgermană STASI, şi în fapt mai mult şi mai aprig chiar decît ea, Securitatea a şantajat, a violat sistematic cele mai elementare drepturi civice, a torturat, arestat şi a asasinat oameni nevinovaţi. Acelaşi bun simţ relevă că nu mai puţini vinovaţi decît ofiţerii poliţiei politice (lăsaţi pe moment în pace, într-un mod inexplicabil) sunt unii din turnătorii de care s-au folosit ei spre a răspîndi teroarea. Păcate imprescriptibile au comis în special informatorii securităţii care ştiau bine ce fac, cînd, pîrîndu-şi fraţii, soţiile, prietenii sau chiar duşmanii şi-au condamnat aproapele la moarte sau ani grei de temniţă.

Evident nu toate culpele sunt o apă şi un pămînt. Nu toţi copiii şantajaţi care, spre a evita o condamnare penală sau chiar şi numai bătaia din beciuri au semnat declaraţii de colaborare sunt la fel de vinovaţi ca tartorii cei mai mari alcătuind elitele statului socialist. Identificarea acestora din urmă, şi în special a formatorilor de opinie deveniţi uneltele poliţiei politice pe care o cere campania „Voci curate”, mi se pare cît se poate de binevenită, chiar dacă motivele reale ale iniţiatorilor ei sunt mai puţin evidente. Fie şi aşa, rămîne de sperat că va avea loc nu doar devoalarea tuturor agenţilor şi informatorilor serviciilor secrete din presă, ci şi tratarea lor diferenţiată şi dreaptă, în funcţie de ponderea reală a culpei acestor oameni. Prezenţa lor, sau cel puţin a multora din ei în redacţiile ziarelor, posturilor de radio şi televiziunilor e, în genere, intolerabilă, chiar şi doar pentru faptul că, şantajabili fiind, riscă să distrugă orice urmă de informaţie şi analiză obiectivă.

Cît de greu riscă să fie însă orice operaţiune de împărţire a dreptăţii, şi cît de vulnerabili sunt chiar şi ziariştii care n-au avut niciodată vreo tangenţă cu securitatea reiese din analiza ecourilor stîrnite în massmedia occidentală de confruntarea trupelor israeliene cu forţele grupării teroriste şiite Hizbolah. In timp ce presa germană şi-a păstrat întrucîtva o oarecare imparţialitate, bună parte din mediile audio-vizuale anglo-saxone precum şi cele francofone pentru a nu mai semnala şi violenta massmedie arabă şi-au dat doctoratul în părtiniri vinovate. Omiţînd să reflecte consistent crimele de război comise de Hizbolah precum şi vina teroriştilor şiiţi şi a sponsorilor lor iranieni şi sirieni în declanşarea unei agresiuni neprovocate, posturi de televiziune precum BBC ori CNN au deschis un foc concentrat asupra inamicilor acestora. Uneori subtil, alteori brutal s-a atacat la aceste posturi temeiul moral al operaţiunilor defensive israeliene. S-a sugerat, în special prin inflamanta difuzare repetată a unor imagini de copii ucişi din eroare în raidurile israeliene, o prezumtivă barbarie a statului evreu, evitîndu-se constant aplicarea aceleiaşi grile agresorilor, puţin, sau deloc criticaţi pentru tirurile lor de rachete îndreptate în mod declarat către populaţia civilă a statului vecin. Consternarea şi oroarea care ar fi fost firescă să-i cuprindă pe comentatori din pricina repetatelor chemări la genocid antiisraelian ale preşedintelui iranian Ahmadinedjad n-am reuşit să le depistez nicăieri de pildă în programele BBC, pe care le-am urmărit totuşi cu asiduitate. In schimb s-a ridicat sistematic sprînceana morală şi un deget virulent acuzator la adresa celor care au refuzat să-şi asume revendicarea arabă ca forul suprem al organizaţiei mondiale să dispună o încetare imediată şi necondiţionată a ostilităţilor, ceea ce le-ar fi oferit agresorilor victoria pe tavă, torpilînd orice şansă de combatere a terorismului şi deci orice şansă de pace reală.

In fine au rămas insuficient sau inadecvat reflectate luări de poziţie dintre cele mai nuanţate, clare şi importante. Fie ignorată, fie virulent criticată s-a văzut de pildă discursul istoric rostit recent de premierul britanic Tony Blair. Care, fie şi tardiv, la 5 ani de la megaatentatele de la 11 septembrie a sfîrşit prin a reliefa natura, cauzele, pericolele şi dimensiunile reale ale războiului declanşat nu doar în Ţara Sfîntă de terorismul global islamo-fascist, (numit de el „reacţionar”). Intre altele discursul, de-o importanţă eminentă s-a distins graţie faptului că n-a uitat să enunţe antidotul valoric, crucial, pe care-l reclamă victoria lumii libere în această confruntare identitară.

Dar oare ce determină parte din mediile occidentale să dezinformeze, să trunchieze – uneori pe faţă- informaţia, ori s-o manipuleze? Lenea de a gîndi? Un pacifism grotesc, sinucigaş dată fiind soarta pe care ar rezerva-o stîngii un califat islamist? Un pacifism straniu, inconsecvent, care condamnă doar reacţiile militare ale unei stat civilizat, atacat din senin, întru abatarea atenţiei de la crimele unor state totalitare sau disctatoriale de felul teocraţiei iraniene sau a Siriei, uitînd să-i osîndească pe cei care au declanşat agresiunea şi o continuă în mod cel mai inuman cu putinţă? E la mijloc postmodernismul relativist al stîngii 68-iste, devenită în mare parte a Europei apusene o nouă ideologie de tip totalitar, a cărei unică dogmă e antiamericanismul şi antisionismul? Sau poate avem de-a face cu aceiaşi veche laşitate care i-a determinat cîndva pe mulţi gazetari să-şi vîndă colegii atrocei Securităţi, iar mai nou pe unii ziarişti din apus să prefere să mîrîie fără nici un risc la singura democraţie din regiune, decît să se expună pericolului de a isca furia teroristă. Oricum ar fi, şi într-un caz şi-n celălalt miza finală e libertatea şi deci demnitatea omului. În joc a fost şi continuă să fie democraţia, cea reală, pe care, ca duşman suprem au combătut-o şi-o combat atît poliţia politică comunistă, cît şi succesorii ei terorişti din lumea arabă şi islamică.