1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cu stemă sau fără stemă?

Stema pe drapel deschide o dezbatere politico-juridică care trimite direct la lipsa de legitimitate a guvernelor de după 1989 şi la păcatul originar al democraţiei româneşti.

S-a iscat o polemică pe tema stemei României. Comisia constituţională propune aplicarea stemei pe banda galbenă din centrul drapelului, dar unii dintre opozanţi obiectează, arătând că stema nu a figurat pe drapel decât în perioada comunistă.

E adevărat, dar nu asta este problema. Dacă vom cere restaurarea integrală a simbolurilor antebelice, atunci va trebui să repunem şi coroana pe capul acvilei şi nu în ultimul rând să recuperăm stema regală cu tot cu inscripţia „Nihil sine Deo”. Câţi dintre opozanţii de acum ar fi gata să jure pe monarhie şi pe temeiurile sale divine? Sau cel puţin să le accepte ca factor constitutiv al unei concepţii politice laicizate? Cu siguranţă că cei mai mulţi se vor bâlbâi.

Aşadar, obiecţia pare inconsistentă. Cine vrea să facă opoziţie trebuie să aleagă argumente pe care să le poată urmări în toate consecinţele lor. Vrei în mod programatic un steag ca înainte de comunism? Atunci va trebui să admiţi şi faptul că în 1991 a fost adoptată o Constituţie în continuitate juridică cu cea comunistă, cu toate că avusese loc o revoluţie sau/şi o lovitură de stat.

Constituţia comunistă, deşi a fost abrogată implicit de Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989, a fost inserată ca document legitim în istoria constituţională românească, căci, prin documentele ulterioare (Decretul lege nr. 2 din 1989), Frontul Salvării Naţionale stabilea că „Forma de guvernământ a ţării este republica”. Pe ce temei? Adunarea Constituantă aleasă la 20 mai 1990 nu făcea ulterior decât să preia o realitate de fapt, instituită abuziv fără nicio legitimitate. Cei care spuneau că, în ciuda revoluţiei, tot comuniştii veniseră la putere, nu se înşelaseră, de vreme ce „republica” fusese abrogată în 22 decembrie şi restaurată în 27 decembrie 1989. Revoluţia fusese „furată” în curs de o singură săptămână.

România a pornit, aşadar, cu stângul asumând, în inima ei, comunismul. Nu e deloc de mirare că, recent, destui tineri intelectuali cu vocaţie speculativă au protestat împotriva delegitimării radicale a comunismului, căci societatea îl integrase deja în istoria ei intimă, ca biografie personală şi istorie de familie.

Radicalii anticomunişti, care nu trebuie întotdeauna confundaţi cu cei care au vorbit abundent despre condamnarea comunismului, au rămas şi după 1990 marginali, căci doar ei ar fi fost în măsură să denunţe comunismul în toate consecinţele sale, ca perdanţi absoluţi. De aici se trage desigur insuccesul de fond al unui Corneliu Coposu, elogiat abia după moarte, sau lipsa de receptivitate faţă de Herta Müller, preţuită abia după decernarea premiului Nobel. Celelalte forme de anticomunism nu sunt neapărat inautentice, ci sunt, mai exact, forme intermediare, care păstrează ataşamente nemărturisite mai mari sau mai mici.

De fapt - ca să înlăturăm o veche neînţelegere - şi FSN-ul dintâi a fost într-o anumită măsură anticomunist, chiar dacă în cea mai mică măsură, instituindu-se ca numitor comun al unei societăţi incapabile de o revoluţie profundă. Putem înţelege mult mai bine istoria recentă românească dacă admitem că anticomunismul a fost o realitate diversă şi graduală, reprezentanţii ei fiind, în consecinţă, mai mult sau mai puţin dispuşi la colaborare cu vechea nomenclatură.

Dar putem observa şi o gradualitate inversă. Foşti comunişti sau colaboratori discreţi ai regimului au parcurs traseul invers către un anume tradiţionalism românesc, întâlnindu-se la mijlocul drumului cu anticomuniştii accesibili şi cooperanţi. Au proliferat uimitor tradiţionalismele, mai ales în câmpul acelora care aveau motive să se ruşineze de trecut, dar (cu anumite excepţii) totul a fost asumat şi cultivat numai pe jumătate, şi într-un sens şi într-altul.

Un excelent exemplu de tradiţionalism de acest tip este scrierea cu Â. Iniţiată de intelectuali apropiaţi de regimul Iliescu, reforma scrierii a fost primită cu rezistenţe masive în zona intelectualităţii de opoziţie, care avea de partea ei solide argumente filologice. Să nu uităm de asemenea că reforma a fost impusă împotriva secţiei de filologie a Academiei Române, ceea ce i-a subminat multă vreme autoritatea. Cu timpul însă şcoala a generalizat tot mai mult noua regulă, care tinde să fie asumată şi de marile edituri.

Aşadar, reforma era impură prin resorturile ei politice şi prin faptul că nu prelua grafia veche decât parţial. Or, dacă se dorea cu adevărat o continuitate vizuală şi normativă cu mai vechile tipărituri româneşti, grafia antebelică ar fi trebuit restaurată „in integrum”. „Foştii” se vădeau tradiţionalişti în doze bine măsurate, la fel cum anticomuniştii au fost intransigenţi pe jumătate sau atunci când nu mai existau riscuri prea mari.

Problema steagului şi a stemei e de aceeaşi natură. Puterea instituită admitea prin Constituţia din 1991 o doză de tradiţionalism, dar nu prea mare, de vreme ce toate celelalte simboluri ale statului antebelic au fost pe mai departe interzise. În anii 90, steagul reproducea întocmai forma şi culorile de dinainte de 1947, dar Regele era reţinut pe şosea şi expulzat din ţară. Imnul regal şi istoria fără omisiuni a României antebelice erau simultan interzise la Televiziunea „liberă”.

Aşadar, astăzi, cei care apără steagul „tradiţional” fără stemă se mint pe ei înşişi, căci nu protejează decât un simbol al regimului politic post-comunist, unul care, ca atâtea altele, a incorporat strategic puţină „tradiţie”.