1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cu stângu-n dreptul

E democraţia în pericol? Şi dacă da, unde? În România? în Germania? Există asemănări între Gerhard Schroeder şi Adrian Năstase? Există, dacă pornim de la principiul că stânga ar trebui să fie reformistă, dreapta conservatoare. Stânga se pronunţă de regulă pentru schimbare, dreapta pentru păstrarea intactă a vechilor valori. Intre timp lucrurile s-au modificat după cum se vede în PSD şi SPD, fără ca deosebirea dintre stânga şi dreapta să devină cu totul inoperante.

Doi socialişti europeni: Schröder şi Năstase în cursul vizitei la Bucureşti a cancelarului, în august 2004

Doi socialişti europeni: Schröder şi Năstase în cursul vizitei la Bucureşti a cancelarului, în august 2004

Deşi vin din direcţii cu totul diferite, deşi situate la cu totul alt nivel, având cu totul altă importanţă în du-te-vino-ul global, Germania Mare şi România Mică dau semne să se întîlnească la mijloc de drum, devreme ce românii s-au angajat pe o linie ascendentă, iar germanii se află în cădere liberă.

La Bucureşti fostul premier social-democrat Adrian Năstase se erijează în salvator al democraţiei române. Pironit în scaunul său de preşedinte al Camerei deputaţilor, Năstase a pus în funcţiune toate instrumentele procedurale şi manevrele politicianiste posibile spre a nu fi obligat să accepte normalitatea preluării conducerii parlamentare de către alianţa guvernamentală. La Berlin, prietenul şi fostul său omolog, Gerhard Schroeder a refuzat să-şi admită înfrângerea în alegeri şi să accepte deblocarea situaţiei politice prin retragerea sa din postura de vioara întîi. Şi cancelarul recurge la chiţibuşuri avocăţeşti spre a încerca, în răspăr faţă de o tradiţie de-o jumătate de veac, să contabilizeze separat mandatele conservatoare şi a consolida pretenţia la întâietate în Bundestag a propriului său partid. Asta deşi n-a reuşit să-mpiedice prima apariţie, tot după o jumătate de veac, a extremei stângi în parlament, aducându-şi partidul într-o stare mai deplorabilă decât oricând în epoca postbelică. Asta, deşi electoratul i-a fluturat partidului său roşu cartonaşul roşu.

La Bucureşti Năstase îl acuză pe preşedinte că ar urmări să instaureze dictatura, după ce în calitate de partid-stat, FSN-PDSR-PSD n-a permis timp de 15 ani incipientei democraţii româneşti să-şi părăsească statutul larvar şi să-şi ia zborul spre construcţia unui autentic stat de drept.

La Berlin, clasa politică germană se vede pentru prima dată, de la cel de-al doilea război mondial încoace, expusă bănuielilor că, ţinînd cont între altele de încrâncenarea frizând megalomania, de care dă dovadă Schroeder, împinge ţara spre o instabilitate politică de durată.

In săptămânalul Die Zeit istoricul David Abraham a detectat asemănări notabile între situaţia politică actuală din Germania şi faza finală a democraţiei nemţeşti, care avea să sucombe în anii 30 sub loviturile nazismului. Potrivit specialistului american, asistăm la o fărîmiţare a eşichierului politic federal şi la o proliferare de partide similară celei din anii 30. Incă din 1928, aminteşte Abraham, partidul social-democrat german a început să fie asediat de extrema stângă. Şi atunci social-democraţii au încercat în van „să reformeze statul asistenţial pentru a contracara şomajul şi a relansa investiţiile, pentru a reduce deficitul bugetar şi a pune sub control efectele globalizării”. Şi atunci ca şi acum, „comuniştii au acuzat social-democraţia de trădare a clasei muncitoare”.

Asemănările se opresc însă aici. Comentând evoluţia Germaniei post-68-iste, agresate şi ea de un grup terorist de stânga, prin comparaţie cu situaţia care a permis accesul la cârmă al lui Hitler, Sebastian Haffner, în opinia mea autorul celei mai consistente analize a episodului nazist, reliefase diferenţa esenţială dintre cele două momente. In anii 30 existase în Germania o dreaptă conservatoare antidemocratică, ferm ostilă statului social, acoperind un spectru considerabil al societăţii germane. Ea a dispărut după război. Abraham, autorul unei cărţi intitulate „Colapsul Republicii de la Weimar”, formulează o teză similară, uitând însă că extrema dreaptă pândeşte la colţul ex-comunist al ţării, devreme ce s-a instalat ferm în segmente largi din zone întinse ale Germaniei răsăritene.

României în schimb îi lipseşte o stângă autentică, deci reformistă, dat fiind că orice proiect stângist a fost şi rămâne discreditat din capul locului de episodul comunist. In România, PSD este în fapt un partid eminamente conservator încercând să împiedice reforma şi să păstreze neatinse privilegiile pilonilor de bază ai regimurilor naţional-comunist şi postcomunist.

In Germania, partidul lui Schroeder a fost primul care a îndrăznit să atace stringentele restructurări. Sancţionat de electorat, cancelarul s-a oprit din drum şi a început să propovăduiască status-quoul, spre deosebire de creştin-democraţi, care, abandonându-şi „conservatorismul” au propus adâncirea şi accelerarea reformei. Tocmai acest spectaculos salt peste propria umbră, cuplat cu atenuarea discursului valoric ar fi trebuit să apropie CDU de electoratul stângii. Sinceritatea dezarmantă a lui Merkel, care nu s-a dat în lături să anunţe şi majorarea tva-ului şi tăierea în carne vie a subvenţiilor i-a topit aproape complet avansul faţă de Schroeder. Doar aparent paradoxal, electoratul german a ales în proporţie de 51 la sută formaţiuni zise de stânga. In realitate, alegătorii au făcut-o pentru că s-au dovedit prea conservatori spre a admite schimbarea necesară. Perdante sunt deopotrivă Germania, UE care-şi vede îngropată capacitatea de acţiune, proiectul constituţional şi speranţele de creştere economică, dar şi România care se pregăteşte să adere la ea.

In România, alegerea alianţei D.A., nominal de dreapta, demonstrează că electoratul a ales calea reformelor şi a democraţiei. In Germania, alegându-se stânga, s-a optat pentru contrariul reformelor, primejduindu-se democraţia. In România, Traian Băsescu, din unghi formal conservator, departe de a o periclita, e apărătorul ei de stânga cel mai ferm şi consecvent. Năstase, pozând în lider social-democrat, e protectorul cel mai vajnic al propriului său scaun şi al conservelor neo şi postcomuniste.

Democraţia, ca şi libertatea care-i constituie sâmburele e tot timpul în pericol peste tot. Dar să nu exagerăm. In fapt s-a democratizat pericolul, pătrunzând în pături largi ale popoarelor debusolate de globalizare. Contextele politice sunt funciar diferite faţă de anii 30. In Germania, primejdia s-a încuibărit într-un electorat prea orientat către securitatea socială, şi deci stagnant, precum şi în populismul unui cancelar căzut în patima puterii. In România a pătruns, ascuns sub faldurile stângii democratice, într-un partid reacţionar de mase, pretinzând c-ar fi trecut în opoziţie şi ar apăra ţara de autoritarism.

Şi Germania şi România se vor descurca, înţelegând că doar reforma de piaţă poate asigura protecţia socială. Asta, dacă social-democraţii din ambele ţări vor înceta să-şi dea cu stângu-n dreptul şi nu vor mai permite unor lideri să confişte în interes personal viitorul propriilor lor ţări, uitând de înţelesul şi de tradiţia glorioasă inclusă în sintagma social-democraţie.

  • Data 23.09.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32Q
  • Data 23.09.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32Q