Cu portofelul ca purcelul

Furtuna a luat proporţii atît de mari, încît chiar şi unii lideri politici conservatori precum preşedintele Germaniei, Horst Koehler şi cancelarul germaniei, Angela Merkel, au simţit nevoia să intervină spre a linişti apele. Ambii le-au cerut managerilor de vîrf să se tempereze.

S-ar putea ca unii nababi să fie mai bogaţi decât ei. Dar nu sunt mulţi cei despre care se poate face această afirmaţie.

Se estimează că şeful Deutsche Bank, Josef Ackermann, cîştigă 13 milioane de euro pe lună.

La producătorul german de gaze industriale, Wolfgang Reitzle are un venit anual de 8 milioane.

Noul manager al Siemens, Peter Loescher încasează un mizilic de cel puţin 4,4 milioane de euro pe an.

Dar tatăl celor mai bine plătiţi preşedinţi-directori generali din economia germană, este, neîndoielnic, Wendelin Wiedeking. Şeful concernului Porsche se bucură de un salariu anual de 60 de milioane de euro.

E mult? E puţin? Şi cît de juste sunt asemenea salarii? Iată întrebarea pe care şi-o pun mulţi germani în aceste zile.

Liderul sindical Rainer Thanisch s-a arătat convins că lefurile managerilor de vîrf sunt în mai multe privinţe nedrepte. Conform lui, ele nu ar fi juste mai întîi pentru că nu reflectă corect performanţele reale ale acestor salariaţi, iar în doilea rînd pentru că societatea ar avea nevoie de o dreaptă distribuţie a prosperităţii şi nu de manageri care cîştigă într-un an, mai mult decît un angajat obişnuit muncind pe rupte de-a lungul unei vieţi întregi.

Opinia lui Thanisch nu o reprezintă doar pe cea a sindicatelor sau a stîngii politice germane, în genere, ci este expresia unei convingeri ce pare a fi extrem de larg răspîndită, un sondaj de opinie al sindicatelor afirmă că 80 la sută dintre germani ar împărtăşi această părere.

Încît pînă şi liderii creştin-democraţi din Germania au simţit nevoia să ia poziţie. Potrivit cancelarului Angela Merkel, de pildă „pentru că un boss american din industria de autombobile cîştigă de o mie de ori mai mult decît unul din muncitorii săi, pare să fi devenit obligatoriu să crească şi salariul unui manager german din aceiaşi branşă. Or, acest spor atinge dimensiuni pe care el nu le-ar admite niciodată angajaţilor lui”.

Merkel a adăugat că nu vede o corelaţie directă între mărimea salariului unui manager şi reuşita sa economică. Cancelarul a argumentat, atrăgînd atenţia asupra unui producător de automobile nipon, al cărui remarcabil succes din ultimii ani s-ar fi realizat în pofida faptului că şeful acestui concern japonez „nu cîştigă decît de 20 de ori mai mult decît salaraţiii săi”.

Deşi Merkel şi preşedintele Germaniei Koehler au respins cererile extremei stîngi, care revendică fixarea prin lege a unui plafon al veniturilor managerilor de vârf, atît şeful statului german cît şi cancelarul au lansat preşedinţilor-directori generali un apel la moderaţie şi responsabilitate.

În ce-i priveşte, managerii de vîrf se simt criticaţi pe nedrept. Potrivit lor, salariile se raportează la performanţele lor ieşite din comun şi oglindesc răspunderile lor enorme, fiind aprobate, la urma urmei, de consiliile de administraţie, din care fac parte şi reprezentanţii muncitorilor.

Nu puţini manageri lucrează cîte 90 de ore pe săptămînă, faţă de cele circa 40 muncite de cei din subordinea lor. Nu e un secret că, pentru a-şi conduce oştirile au nevoie de însuşiri şi calităţi cu totul şi cu totul deosebite. Mulţi, dacă nu toţi, sunt obligaţi, în fine, să-şi asume servituţi şi să suporte presiuni neobişnuite - cum e de altfel şi invidia ce-i confruntă mai nou.