1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Cu patria la purtător

Că spaţiul cultural central şi esteuropean poate da mult apusului reiese din destinul exemplar al unor scriitori pe care Germania fie îi celebrează, fie îi descoperă acum. Printre ei, românul Mihail Sebastian, al cărui Jurnal a fost recent publicat în germană recoltând critici dintre cele mai entuziaste în Republica Federală

Marcel Reich-Ranicki, decorat cu Crucea de Merit Federală

Marcel Reich-Ranicki, decorat cu Crucea de Merit Federală

„A avea un sistem şi a nu-l avea este pentru spirit în mod egal fatal, astfel încât va fi de bunăseamă silit să se hotărască să combine una cu alta” afirma cândva filosoful german Friedrich Schlegel. Sărbătorindu-l împreună cu întreaga tagmă literară germană pe Marcel Reich Ranicki la împlinirea a 85 de ani, un cronicar de la Frankfurter Allgemeine Zeitung a smuls uitării aforismul schlegelian. Evreul polonez, ridicat de nemţi la rangul de „Papă” al propriei literaturi o transformase în măsura şi apoftegma întregii sale opere. Autorul sărbătorit plasase dictonul schlegelian, în chip de profesiune de credinţă, în prefaţa uneia din primele cărţi semnate de Ranicki în Republica Federală, după emigrarea sa din Polonia comunistă. La Varşovia îndurase Holocaustul, căruia îi supravieţuise in extremis, refugiindu-se lieralmente în ultima clipă din ghetoul lichidat. In capitala Poloniei sovietizate devenise comunist, fusese racolat de serviciile secrete şi trimis să spioneze în Marea Britanie înainte de a fi rechemat rapid la vatră pentru că nu mai prezenta încredere din unghiul autorităţilor staliniste. Intr-un târziu izbutise, înarmat cu o maşină de scris antedeluviană şi un uriaş dicţionar germano-polonez să revină în ţara în care-şi absolvise liceul, spre a pune ordine în critica ei literară.

Marcel Reich-Ranicki a publicat în Germania o vastă operă pentru a deveni la un moment dat un soi de megastar literar, graţie capacităţii sale de a transporta prin orice mediu, inclusiv televiziunea, judecata sa limpede şi tăioasă. Insuşirea sa esenţială, de a înţelege şi tranşa chestiuni complexe, într-un mod adcvat gustului celei mai sofisticate elite, dar totodată şi pe înţelesul tuturor îl distinge de toţi colegii săi de breaslă. Că a devenit duşmanul predilect al unur scriitori frustraţi de claritatea şi competenţa verdictelor sale, între care un autor mai notoriu şi prea puţin filosemit s-a simţit îndemnat să-şi publice sub formă de carte fantasmele cerând asasinarea criticului, pare să intre în ordinea firii. Invidia face iată, ravagii chiar şi în asepticul spaţiu intelectual postbelic al poporului filosofilor şi poeţilor.

Mai suprinzător în context e doar faptul că preşedintele Germaniei l-a însărcinat pe critic, la cei 85 de ani ai săi, „să reprezinte cultura şi civilizaţia naţiunii germane”. Dacă Germania „se mai poate considera azi o naţiune culturală, acest lucru vi se datorează în mare măsură şi Dumneavoastră, care, în felul Dumneavoastră, o încarnaţi”, afirmase şeful statului german textual.

O povară mare, desigur. Pentru un om expulzat cândva de aceiaşi ţară şi condamnat de corifeii ei nazişti la moarte, nu e desigur, puţin lucru. Cum nu e de colo atâta laudă oficial-prezidenţială pentru un cetăţean care a mărturisit cândva că "literatura germană a devenit patria (sa) portativă".

Rememorând binemeritatul tam-tam prilejuit de aniversarea lui Marcel Reich Ranicki, la 1 iunie 2005 nu mi-am putut reprima un gând amar. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu Mihail Sebastian dacă un accident nu i-ar fi curmat zilele prematur, acum exact 6 decenii? Animat de dragostea sa nemăsurată pentru literatura română, Sebastian descoperise mult înaintea lui Ranicki adevărul şi importanţa graţioasei recomandări a lui Schlegel şi rămăsese deopotrivă un democrat înverşunat, apărător al libertăţii şi vrăjmaş neîmpăcat al oricărei cămăşi de forţă ideologice. În ciuda represiunii legionaro-antonesciene, a suferinţelor sale deloc de salon, amplificate de rinocerizarea iluştrilor săi prieteni, autorul „Stelei fără nume”, al lui „De 2000 mii de ani”, şi al lui „Cum am devenit huligan” a ales alt drum decât pontiful literaturii germane. Deşi sărac lipit, Sebastian a refuzat, după evacuarea ocupanţilor germani şi schimbarea de regim din 44, toate ofertele de a se înregimenta ideologic în tabăra extremei stângi. Nu e greu de ghicit în ce lot ar fi fost băgat prietenul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. N-ar fi împărtăşit bunul lor amic lor soarta unui Harry Brauner, Lena Constante, Dinu Noica ori Bellu Zilber?

Mă întreb de câţi Franz Kafka, sau Paul Celani - considerat cel mai mare liric de limbă germană din a doua jumătate a veacului trecut - a trebuit lumea să se lipsească din pricina îngerilor exterminatori ai universului totalitar?

Mă mai întreb cât ar fi avut oare de câştigat literatura şi cultura română, dacă Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu ar fi rămas în ţară şi n-ar fi fost forţaţi să se exileze? Dacă sute de mii de evrei, din care atât de mulţi au vrut să fie pur şi simplu doar români, nu „buni români” n-ar fi pierit de mâna unor patrihoţi în Transnistria, la Iaşi, Bucureşti, Dorohoi, sau aiurea? Şi dacă totalitarismul comunist nu i-ar fi obligat pe supravieţuitorii fascismului să-şi ia lumea în cap?

Intrebări fără răspuns desigur, dar nu mai puţin importante, într-o Românie care vrea, trebuie şi poate - dacă nu-şi amputează memoria - să-şi depăşească trecutul, fără să-i obtureze sursele de lumină.

  • Data 10.06.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2sj
  • Data 10.06.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2sj