1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Cu a cui voce vorbeşte Uniunea Europeană?

Încredinţată britanicei Catherine Ashton, nu prea versată în diplomaţia internaţională, politica externă a UE rămîne astenică.

default

Catherine Ashton

Cine este Lady Ashton? Este prima întrebare care s-a făcut auzită în 2009, cînd Comisia Europeană s-a decis să o împuternicească pe baronesa laburistă britanică cu dificila misiune de a reprezenta poziţia celor 27 în chesitunile arzătoare ale lumii. Care, din păcate, nu au fost puţine, punînd la grea încercare competenţa şi abilitatea unei personalităţi prea puţin cunoscute la ea acasă, în Marea Britanie, şi mai deloc în Europa şi în lume.

Dar Lady Ashton nu este doar vocea UE în saloanele diplomaţiei internaţionale. Ea mai este şi înalta responsabilă (în termeni oficiali) a politicii de securitate, este vicepreşedinta Comisiei UE şi preşedinta Comisiei pentru Politică Externă a celor 27. Acest cumul de funcţii este destinat să-i faciliteze aflarea unei poziţii comune, omogene a Uniunii. Cam mult pentru o singură persoană, lipsită, pe de asupra, de o bogată şi îndelungată experienţă în materie. De aceea, ea ar trebui, teoretic măcar, să fie sprijinită de propriul serviciu diplomatic al UE. Care se află încă în stadiul de „şantier”.

Conştientă de dificila misiune , Lady Aston şi-a invitat colegii să nu o judece decît după fapte, promiţîndu-le că vor fi mulţumiţi şi mîndri de prestaţia ei. După anii care au trecut, rezultatele activităţii baronesei britanice sunt palide şi modeste. De altfel, deja în primele zile după preluarea funcţiei, Lady Ashton a început să ofteze sub povara îndatoririlor, dînd de înţeles că nu este dispusă să candideze pentru un al doilea mandat. Este oare această candidatură dezirabilă? O întrebare, evident, retorică.

Deja la scurtă vreme după luarea în primire a mandatului, prestaţiile şefei diplomaţiei europene au furnizat motive de dezamăgire. Cunoştinţele de limbi străine mai mult decît modeste ale baronesei au nemulţumit în primul rînd colegii francezi. Lipsa de experienţă diplomatică a nobilei laburiste britanice a fost criticată explicit şi coram publico în Parlamentul European, de deputatul austriac FPÖ Andreas Mölzer.

Nu au lipsit nici reproşurile privind absenţa şefei diplomaţiei europene exact unde şi cînd vocea celor 27 trebuie să se facă clar auzită. Această carenţă nu a rămas neobservată. La o conferinţă de presă, a fost formulată întrebarea: Dar unde este Lady Ashton? Purtătoarea de cuvînt a marii absente a răspuns: Nu ştim, dar cu certitudine ea îşi vede de treabă. Nu au lipsit nici invitaţiile mai puţin galante adresate Înaltei Împuternicite pentru politica externă şi de securitate a Europei de a renunţa la mandat, dacă se simte depăşită de responsabilităţi.

În apărarea controversatei Lady a sărit Janis Emmanoulidis din partea European Policy Centre, argumentînd că deţinătoarea mandatului de politică externă ar fi acţionat cu maximă prudenţă, ar fi trasat direcţii strategice clare. Au existat ce-i drept momente în care Lady a cam dat dovadă de o anumită lentoare, de unele ezitări, dar nu trebuie uitat în ce condiţii dificile are de acţionat.

Este adevărat că Lady Ashton a beneficiat de un spaţiu foarte restrîns de manevră din cauza crizei financiare, care a împins într-un plan secund politica externă, nelipsită de propriile ei crize nu mai puţin grave: Libia, Siria, Mali… Situaţii în care marile state precum Franţa şi Marea Britanie au preluat imediat iniţiativa. Totuşi, relevă eurodeputatul creştin democrat Elmar Brok, la Naţiunile Unite Lady Ashton a izbutit în 90% din cazuri să exprime clar o poziţie unitară a celor 27. Ceea ce ar constitui un progres. Insatisfacţii în schimb a generat absenţa unor efecte de sinergie în politica externă a UE, dar aici vina este deopotrivă şi a statelor membre.

Ce treburi are de dus la bun sfîrşit Doamna Ashton? Ea trebuie să coordoneze, să medieze şi să comunice o politică externă comună a Uniunii, o politică de care cei 27 au stringentă nevoie şi spre a-şi putea consolida ponderea economică în lume şi pentru a-şi putea exercita influenţa politică. Precum se ştie, divergenţele de opinii şi de perspectivă sunt frecvente în marea şi diversa familie de state suverane, unde fiecare crede că trebuie să-şi decidă singur, de capul lui, politica externă, atrage atenţia Lady Ashton. Iar cînd în discuţie sunt aduse focarele de război şi condiţiile de pace, europenii cu greu ajung la un consens.

Cunoscută fiind dificultatea de a-i face pe cei 27 să vorbească cu o singură voce, se naşte legitima întrebare: de ce i-a fost încredinţată greaua misiune de a răspunde de politica externă şi de securitate a Uniunii Europene tocmai doamnei Ashton? Tocmai unei persoane lipsite de experienţă, unei Înalte Imputenricite care deja cu un an şi jumătate înaintea datei oficiale a încheierii mandatului ce i-a fost încredinţat dă acute semne de astenie?