1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Criza transatlantică

Se îndreaptă relaţiile transatlantice spre o criză de proporţii fără precedent?

În „Ispita de a exista”, Cioran deplângea nu doar incapacitatea Americii şi Rusiei de a se „perverti” ori „coace intelectualiceşte” destul spre a salva Europa, ci şi „ofilirea” orgoliului german. Mai nou, acest orgoliu pare să fi fost resuscitat miraculos. Iar America să se „corupă” şi să se „pervertească” mai rapid decât a crezut filosoful.

Spionarea telefonului Angelei Merkel a deteriorat perceptibil relaţiile germano-americane. Ele s-au răcit şi răsucit parcă mai mult chiar decât în epoca Schröder-Bush, când păreau să se îndrepte spre un iremediabil cataclism.

Deşi la Berlin nu mai guvernează un cancelar social-democrat, iar la Washington preşedintele nu este un republican conservator, ci un democrat de stânga, mult iubit, până recent, spre deosebire de predecesorul său, cel detestat în vechea Europă, raporturile bilaterale par să fi ajuns pe dric.

Din unghiul şefului spionilor americani, James Clapper, "cunoaşterea intenţiilor liderilor străini" e „un principiu fundamental” pentru orice serviciu de informaţii. Perfect adevărat. Dar în cazul aliaţilor din state libere ai ziarele la dispoziţie spre a afla ce au de gând. Nu-ţi trebuie microfoane în telefoane decât dacă nu ştii să le citeşti. Ori dacă vrei să converteşti încrederea amicilor în mefienţă şi prietenia lor în duşmănie.

La stăruinţa partidelor de stânga din Germania Bundestagul va ţine o sesiune specială consacrată urmăririi electronice a cancelarei. Partidele s-au înţeles şi asupra instituirii unei comisii de anchetă. Şi se ţin lanţ expedierile în America de miniştri, şefi de servicii secrete şi delegaţii de parlamentari, ori propunerile de şantaj cu suspendarea negocierilor privind schimbul de informaţii bancare şi crearea unei zone transatlantice a liberului schimb.

Sunt, în fond, toate acestea, demersuri cu o funcţie unică. Aceea de calmant. Liniştirii publice îi slujeşte şi declaraţia de intenţie franco-germană privind o proximă sporire a „transparenţei” activităţilor depuse de serviciile secrete. E, evident, o aporie, devreme ce a desecretiza serviciile secrete înseamnă a le desfiinţa.

Freneticul activism afişat de victimele furiei achizitive a spionilor americani are menirea de a domoli spiritele în vechea Europă, care tocmai se sufocă de indignare din pricina exceselor la care s-au dedat spionii NSA.

Pentru potolirea talazurilor iscate de inepţiile agenţilor secreţi de peste ocean şi de viforul antiamericanismului mai vechi şi mai nou de pe Bătrânul Continent se semnalizează că s-ar fi înţeles în Europa din ce parte bate vântul şi că problema se va rezolva rapid.

Dar ar fi prea naiv să se creadă că situaţia s-ar putea schimba uşor. Prea complexă e chestiunea, prea multe aspecte politice, juridice, tehnologice, diplomatice şi militare se cer incluse în calcule.

Simplificând, principala cauză a deteriorării legăturilor mutuale rezidă în mutaţia produsă de atentatele din nine eleven. Ea a determinat modificarea sensibilă a atitudinii SUA faţă de rolul şi importanţa serviciilor secrete în ceea ce la Washington s-a perceput drept asimetricul război global impus Americii de către terorişti. Ea explică prerogativele extinse acordate Comunităţii de informaţii americane.

La toate acestea se adaugă progresul tehnologic. Au apărut tehnici, instrumente, arme, posibilităţi şi vulnerabilităţi inexistente acum un deceniu. A le folosi e în firea lor şi a celor ce dispun, ori ştiu de ele. În acest domeniu, europenii sunt codaşi. Prea îndelung au profitat de pe urma umbrelei militare americane.

Apoi, America nu-i fitecine. Superputerea e silită să ştie ce se întâmplă pretutindeni, inclusiv în capitalele statelor aliate, cu atât mai mult cu cât e una obosită de războaie şi dornică să înlocuiască trupa combatantă cu civili manevrând drone ori informaţii confidenţiale din faţa computerelor lor.

Nimic însă nu dă administraţiei americane dreptul la prostie. Nimic nu justifică abulia şi nevolnicia unui preşedinte „incapabil să-şi controleze” serviciile secrete „prinse în flagrant delict”, cum scria recent cotidianul berlinez Die Welt. Nimic n-o scuză că a permis să fie expusă ridicolului general şi anemiată de inşi ca Edward Snowden.

Actuala criză este şi o consecinţă previzibilă a declinului american. Declin, care, pentru români şi toţi cei ce mai speră în libertate şi se tem de terorism ori de-o reşută în zona de influenţă a Moscovei e, poate, vestea cea mai rea.

România are nevoie de americani. Aşa cum, în Europa, nici fără Germania nu se poate. A opta în acest conflict pentru o tabără sau alta este, în mod cert, perdant. Dar criza deschide Bucureştilor şi altor capitale europene şi o şansă nesperată. Şansa de a media, sau, cel puţin, de a contribui pe cât posibil la grabnica refacere a punţii transatlantice.