1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Criza televiziunilor româneşti

Libertatea de exprimare din România nu garantează calitatea producţiilor mass-media. Nici numărul foarte mare de posturi de televiziune nu garantează diversitatea reală a ofertelor.

default

Televiziunile româneşti sînt prea multe prin comparaţie cu dimensiunea pieţei audiovizuale. Audienţele relativ scăzute şi bătălia acerbă pentru un singur punct de rating este indiciul sigur că piaţa este saturată. Multe posturi de televiziune par întreţinute artificial din scopuri strict politice sau de protecţie personală.

Efectul, pe termen mai lung, nu este, aşa cum s-ar putea crede, diversificarea ofertelor. Cele mai multe dintre aceste posturi se bat pe acelaşi public şi atunci apare o competiţie acerbă cu efecte perverse.

Mecanismul a fost explicat cu o remarcabilă limpezime de sociologul francez Pierre Bourdieu, cu privire la televiziunile franţuzeşti şi americane, dar în România s-a creat, spontan, în ultimii 10 ani de zile un veritabil laborator pentru studierea acestor fenomene. Nicăieri în Europa nu au apărut într-un timp atît de scurt atît de multe posturi de televiziune, ceea ce face ca anomaliile să fie mult mai vizibile şi mai ţipătoare.

De ce oferta nu se diversifică, de ce televiziunile recurg mereu şi mereu la aceleaşi reţete “de succes”?

Dacă un post de televiziune, de exemplu, a propus o emisiune foarte relaxată despre sexualitate şi a cîştigat un procent în plus de rating, atunci toate celelalte televiziuni se gîndesc să facă ceva asemănător. Cu toate inovaţiile de succes se petrece la fel. Odată apărute ele sînt imitate şi multiplicate. Oamenii sînt alţii desigur, formatul poate diferă, dar ingredientele de bază sînt aceleaşi. Concurenţa acerbă de pe o piaţă mică duce, aşadar, rapid nu la diversificare, ci dimpotrivă, la uniformizare. Concurenţa din mass-media seamănă cu o cursă ciclistă: cineva evadează din pluton, după care plutonul se grăbeşte să-l ajungă din urmă şi să-l încadreze.

Aşa se explică fenomenul ciudat şi decepţionant că după 10-12 ani de libertate de exprimare şi import tehnologic, programele televiziunilor româneşti au ajuns să fie cam la fel: peste tot acelaşi prost gust, aceeaşi muzică oribilă, aceeaşi trivialitate, aceleaşi preocupări. Imitîndu-se unele pe altele, televiziunile au sfîrşit prin a sărăci în mod dramatic oferta.

Profitînd de o emisiune de la Realitatea TV, de altfel rapid desfiinţată, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au criticat insistent recursul la procedeele considerate de succes, susţinînd că există posibilitatea reală de a face emisiuni inteligente care să cîştige totodată şi publicul larg. Întreruperea emisiunii lor ar putea fi indiciul că au pierdut pariul. Mecanismele care funcţionează într-o televiziune au oroare de lucruri ieşite din comun.

Au apărut, de asemenea, în România şi aşa numitele televiziuni de news, după modelul CNN. Dar modelul este greu de atins şi atunci urgenţa unei ştiri este adesea inventată. Breaking news înseamnă orice întîmplare, oricît de neînsemnată, cu condiţia să fie prezentată pe un ton de incendiu. Aşadar o dezbatere delicată şi pasionantă poate fi oricînd “spartă” cu o ştire fictivă. Aflate în concurenţă, aceste televiziuni, cum sînt Realitatea TV şi Antena 3, sînt preocupate să lase o impresie cît mai puternică de dinamism şi promptitudine, uneori inventînd pur şi simplu ştirile. Multe din aşa numitele ştiri nu sînt decît simple ficţiuni ambalate pe un ton de urgenţă. În sfîrşit o televiziune de news e ca o moară care toacă ştiri de dimineaţa pînă seara şi dacă ştirile nu există atunci spaţiul este umplut cu interminabile discuţii despre tot felul de subiecte fără nici o importanţă.

Cine e răspunzător de aceste eşecuri? E cumva piaţa liberă? Ar fi greşit să spunem acest lucru. Abia libertatea şi concurenţa reprezintă condiţia minimală pentru o televiziune reuşită. Dar cazul românesc arată prea clar că această condiţie nu e şi suficientă.