1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Criza educației și inflația cărții

Săptămâna trecută a fost celebrată Ziua Internațională a Cărții. Prilej pentru o mulțime de banalități despre cultură și pentru un hapenning fără sens, ca lanțul uman din jurul clădirii Parlamentului.

Toate aceste manifestări nu au niciun rost și nicio eficacitate. A defila cu o carte în mână în chip demonstrativ ar avea sens dacă ar exista o interdicție oficială a cititului, ca în romanul lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451. Sau măcar dacă cititorii de cărți ar fi cumva supuși oprobriului public, dacă ar fi alergați pe străzi sau bombardați cu roșii stricate. Prin urmare ar avea sens să te afișezi cu o carte în public ca să-ți afirmi convingerile și să-ți recâștigi locul în societate. Dar în condițiile noastre, pare un protest fără obiect.

În al doilea rând nu toate cărțile sunt bune. Unele sunt de-a dreptul îngrozitoare, iar altele sunt inutile. Nu poți pleda indistinct pentru ”carte”, ca și cum orice carte ar fi binevenită, ca și cum orice fel de a citi e bun și profitabil. Se operează aici un transfer ilicit de semnificații: de la a spune că ”orice om își are rostul său pe pământ” se trece la ”orice carte e, în felul ei, folositoare”. Dacă ar fi așa controversa și dezbaterea nu și-ar mai avea rostul, căci toate ideile și afirmațiile ar fi în mod egal adevărate și în mod egal profitabile.

Ar mai avea totuși sens să te afișezi cu o carte în mână dacă ai protesta împotriva digitalizării bibliotecilor sau a dispozitivului Kindle de la Amazon. Ar fi ca și cum am spune: Stop cărților digitale! Înapoi la cartea pe hârtie. Ar avea sens, deși nu ar fi o manifestație pe deplin îndreptățită, căci digitalizarea își are avantajele ei extraordinare.

Criza cititului este, pesemne, înțeleasă greșit. Nu faptul că oamenii cumpără puține cărți și citesc și mai puține contează, ci faptul că nu acordă reflecției și dialogului grav un loc suficient de important în propria viață; faptul că nu sunt suficient de curioși și de perseverenți în a-și urmări întrebările, faptul că nu sunt dispuși să facă un lucru gratuit cu putere pur spirituală. Dacă aceste lucruri s-ar putea face în academii peripatetice, pe calea dialogului sau în conferințe publice (care din fericire mai există) nici nu ar fi nevoie de cărți decât pentru cei inițiați, ca tehnică de organizare a memoriei. Cititul în sine nu înseamnă nimic și nu are nici un rost să-i condamnăm pe oamenii care nu citesc (deși pot avea parte de conversațiile cele mai productive) ca și cum cei care citesc orice, fără distincție, ar fi mai presus.

Din păcate aceste manifestații inspirate/impuse de UNESCO au devenit doar ocazia unui fetiș. Cartea-fetiș nu este însă o formă de cultură, ci doar o invocație sterilă a unei culturi absente. În fine este prea clar că nici măcar sensul inițial al serbării laice inițiate de UNESCO nu este bine acoperit, căci intențiile acestei organizații vizează mai ales fostele țări coloniale și au în vedere ”lupta împotriva analfabetismului și sărăciei”. Vechea idee iluministă că oamenii vor deveni egali în clipa în care vor avea cu toții acces la ”lumina” culturii este axa acestui program. Sunt destule de spus și despre utopia inerentă acestei viziuni, dar în esență propagarea culturii este mereu un lucru dezirabil. La noi însă o manifestație chic în jurul Palatului Parlamentului, cu cărți bine expuse, e o coregrafie absurdă.

Revenind la cărți și la educație, adevărata criză a lumii noastre - care se vede mai cu seama în incapacitatea de a trasa o bibliografie și de a defini programele școlare - este că nu mai știm ce ar trebui să citim și mai ales ce să recomandăm copiilor noștri.