Criza de guvern ucraineană

La trei sferturi de ani de la mult mediatizata ei victorie, revoluţia orange din Ucraina se vede în faţa testului ei cel mai dificil. Din pricina acuzelor reciproce de corupţie, a interminabilelor lor certuri, determinate în parte de interese economice divergente, miniştrii guvernului condus de Iulia Timoşenko au fost trimişi la plimbare de către şeful statului.

Iuşcenko a anunţat azi la Kiev că l-a însărcinat pe guvernatorul regional Iuri Iehanurov să formeze un nou executiv. Decizia a fost precedată de retragera din funcţii a influentului Piotr Poroşenko, secretarul Consiliului de Securitate, un acerb adversar al şefei guvernului demisionar, precum şi a vicepremierului Nicoali Tomenko. Ulterior, s-a anunţat şi demisia şefului serviciilor de securitate ucrainiene, Olexander Turtcinov, un vechi aliat al Iuliei Timoşenko.

Astfel a capotat primul guvern democratic al Ucrainei. Eşecul acestui executiv aminteşte întrucâtva de prăbuşirea Convenţiei Democrate după neîncetatele gâlcevi dintre PD şi PNŢCD, care au grevat din capul locului primul guvern de centru-dreapta din istoria postcomunistă a României.

Criza guvernamrntală fusese declanşată la Kiev cu 5 zile înainte de fostul şef al administraţiei prezidenţiale ucrainiene, Olexander Zincenko. Nereuşind să-l convingă pe preşedinte să dea afară doi demnitari acuzaţi de corupţie, Zinceko se arătase înfuriat la culme şi trântise uşa în urma sa. Demisia lui revelase existenţa unor tensiuni enorme între membrii echipei guvernamentale. Cabinetul se scindase încă de la formarea sa în două tabere. In timp ce unii s-au raliat reformiştilor Iuliei Timoşenko, un om politic liberal, bucurându-se de multă simpatie printre ucrainieni, şi în special printre susţinătorii revoluţiei orange, alţii se alăturaseră oligarhilor, securiştilor şi foştilor activişti comunişti reprezentaţi de Piotr Poroşenko.

Incapacitatea de a coopera a celor două tabere, a căror încredere mutuală se redusese la zero, ar fi făcut obligatorie dizolvarea executivului, a susţinut preşedintele, adăugând că „aşteaptă din partea noului cabinet să fie în stare să lucreze în echipă”.

Observatorii locali, deloc suprinşi de hotărârea lui Iuşcenko, nu dau prea multe zile guvernului de tranziţie pe care ar urma să-l conducă Iuri Iehanurov şi prevăd că disputa dintre Timoşenko şi Poroşenko va continua şi se va înteţi până la alegerile legislative din 2006.

Criza survine într-un moment dificil pentru preşedinte devreme ce popularitatea şefului statului, al cărui fiu a fost însuşi acuzat de un stil de viaţă incompatibil cu veniturile normale pentru un student, e în cădere liberă. Tototdată reformele stagnează şi economia nu se bucură de o creştere suficientă, investitorii occidentali criticând procesul de reprivatizare demarat de Iuşcenko. Hotărârea preşedintelui de anula o serie de privatizări efectuate înaintea revoluţiei orange se datorase înstrăinării unor concerne şi mari întreprinderi de stat ucrainiene, vândute de administraţia lui Kucima clienţilor politici ai fostului regim, precum şi acelor oameni de afaceric are mituiseră mai gras precedenta conducere de la Kiev.