1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Crimă şi nepedeapsă

De ce e înspăimântătoare nepedepsirea unor crime precum cea asupra lui Babu Ursu, cele din decembrie 89 şi ale mineriadelor? Pentru că impunitatea, ca şi inconsistenţa morală, juridică şi istorică ne grevează viitorul.

Ion Iliescu n-a fost condamnat încă pentru sângele nevinovat, vărsat în decembrie 1989, şi pentru victimele mineriadelor. În plus, nepedepsită continuă să fie şi una din ilegalităţile sale relativ lesne de probat şi greu, dacă nu imposibil, de justificat.

În speţă, executarea Ceauşeştilor. Care, ei, numai nevinovaţi n-au fost.  

Că această faptă şi procesul care a precedat-o nu pot fi totuşi calificate decât drept crime ar fi trebuit să ţină, din capul locului, de domeniul evidenţei.

Departe însă de acest statut, încadrarea lor juridică şi morală a generat din capul locului varii controverse şi supoziţii discutabile. Dar oare de ce? N-ar fi trebuit să fie clar oricui că sumarul proces la care a fost supus sinistrul cuplu dictatorial a constituit o farsă judiciară, un proces orchestrat chiar mai stângaci decât cele, monstruoase, de tip stalinist, înscenate în epoca marii terori de după 1934?

Ba ar fi trebuit, chiar dacă nu s-ar fi notat decât faptul, evident, că nefericitul "avocat" zis "al apărării" a funcţionat în procesul Ceauşeştilor ca un acuzator chiar mai feroce decât "procurorul" nominal. Dar suntem failibili. Şi trăim într-o epocă de relativism etic, de confuzii, erori morale şi enormităţi politice. În plus, în chestiuni ţinând de interpretarea propriei istorii, nu ştiu popor mai scindat, mai lipsit de un consens necesar, decât românii.   

Încărcaţi de ura acumulată în decenii de prigoană, sărăcie, nedreptate, impostură şi fărădelege ipostaziată ca lege, mulţi au aplaudat, la 24 decembrie 1989, trimiterea în cea lume a dictatorului şi a nevestei sale de la "Cabinetul 2".

În condiţiile date, execuţia din ziua de Crăciun a anului1989 părea tactic, poate şi moral, comprehensibilă într-o situaţie politică revoluţionară, în care era verosimil ca pacea şi zăgăzuirea terorismului susţinut de adepţii securişti ai regimului ceauşist să depindă de dispariţia din scenă a conducătorilor lui. Cam aşa, de altfel, se disculpă Ion Iliescu până azi.

În "Intellectual Takeout", o publicaţie de idei, Jon Miltimore explica recent de ce lui Troţki i s-a părut că uciderea copiilor ţarului, ordonată probabil de Lenin şi aprobată de el însuşi, în calitatea sa de şef al Armatei Roşii, ar fi fost net "mai justificată", decât asasinarea propriilor săi fii.

Potrivit ideologului marxist al revoluţiei permanente, lichidarea familiei ţarului ar fi fost, altfel decât omorârea propriilor săi copii, de către Stalin, care n-ar fi reprezentat realiter proletariatul,  necesară şi justificată de scopul revoluţionar al faptei. Căci "doar scopul scuză mijloacele, dar scopul însuşi trebuie să fie, la rândul său justificat"...

Din "unghi marxist, exprimând punctul de vedere al proletariatului, ar fi fost vorba de a se creşte puterea omului asupra naturii şi a se aboli cea a omului asupra omului". În plus, "moralitatea revoluţionară respinge servilismul mic burghez", articularea ei depinzând, potrivit lui Troţki, "de chestiuni de tactică şi strategie revoluţionară".

La asemenea complexitate, contrastând violent cu simplitatea Celor Zece Porunci, precum şi la asemenea aiuritoare interdependenţă etică, politică şi tactico-strategică, nu e câtuşi de puţin de mirare că s-a ajuns, aşa cum prevăzuse Dostoievski, să se poată literalmente orice. Nu s-a mai putut exclude nici un fel de cruzime, nici o gheenă, niciun infern terestru.

Istoria comunismului avea să confirme plauzibilitatea înfăptuirii oricăror crime, oricât de atroce. Iar în măsura în care n-au fost atribuite altora, ororile comise de comunişti (uneori mână în mână cu naziştii) s-au văzut in corpore "justificate" politic. Cele mai oribile crime în masă aveau să fie săvârşite în China maoistă, în  "killing fields" ale genocidului cambogian şi în Gulagul stalinist. Dar şi Gulagul românesc, încoronat de fenomenul Piteşti, desfide puterea imaginaţiei omului obişnuit. 

Deşi aceste crime au ajuns, tardiv, să fie condamnate, stârneşte oroare nu doar magnitudinea lor ci şi răstimpul uneori îndelungat în care s-au văzut "îndreptăţite" politic şi moral.

Miltimore, care-l citează pe Leszek Kolakowski, evocă deopotrivă relativismul, emotivismul şi utilitarismul, ca surse ale unor aberaţii etice şi ale fascinaţiei iscate multor minţi excepţionale de ideea crimei justificate. De pildă utilitar. Dostoievski şi-a întemeiat pe cea din urmă genialul roman "Crimă şi pedeapsă". În care personajul principal crede o vreme că pentru oameni de excepţie convenţiile morale ar deveni inoperante.

În fapt, nu doar relativismul şi absurdităţile filosofice şi ideologice moderne şi mai cu seamă postmoderne lămuresc alunecările în nebunie ucigaşă şi uşurinţa deconcertantă a pseudojustificării şi acceptării pseudojustificării lor.

Edificatoare e maniera în care generaţii de români au acceptat şi continuă, de fapt, să admită, fără obiecţii majore, lectura unui Vlad Ţepes interpretat pozitiv, în ciuda sângelui nevinovat vărsat de voievod din plin, în contra opoziţiei boiereşti, a solilor străini sau cerşetorilor.

În aceeaşi vână, mulţi, tributari propagandei nazisto-legionaro-naţional-comuniste, susţinând falsa identitate a comunismului cu iudaismul, au continuat să considere îndreptăţite demersurile bestialului regim Antonescu, în ciuda probelor irefutabile privind crimele în masă comise la ordinele lui în rândul evreilor. Al celor autohtoni, ca şi în rândul celor străini. Ori al romilor.

În fapt, acest regim a comis fărădelegi imprescriptibile inclusiv faţă de români, compromiţându-le imaginea şi viitorul prin pătarea istoriei naţionale cu asasinate în masă şi prin decizia grav eronată a trecerii Nistrului. 

În fine, ultimele trei decenii au inundat spaţiul românesc cu tentative groteşti de justificare a fiorosului regim totalitar ceauşist. Nici ele n-au nimic de-a face cu relativismul moral şi cultural. Dar sunt nu mai puţin pernicioase.

Fiindcă falsificarea trecutului, cu frigul, foamea, frica şi celelalte orori ale lui, precum şi impunitatea criminalilor pe care o antrenează orice rescriere mincinoasă a istoriei, tind să contrarieze simţul dreptăţii neamului. Îl derutează etic dincolo de marea dezorientare provocată de relativism. Îi generează confuziile şi idiosincraziile condiţionând apariţia unor tirani gen Putin sau Erdogan. Şi alimentează pofta naţiunii de viitoare cruzimi.

Tind, pe scurt, să-i compromită destinul. Există antidot? Există. Asumarea onestă a istoriei şi aderenţa la democraţie (presupunând, ambele, o educaţie adecvată) precum şi judecarea şi condamnarea sistematică şi exemplară a crimelor comise.