Credinţa, ca negociere cu divinitatea

Românii cred în continuare cel mai mult în Biserică și Armată. Oricît ar fi de mediatizate cazuri de preoţi sau ierarhi surprinși beţi la volan, preoţi care evacuează biserica atunci cînd slujba e perturbată de șușotelile unor bătrîne, preoţi care pierd banii bisericii la jocuri de noroc, încrederea românilor în Biserică rămîne relativ constantă, în jurul a 70%.

De mai mult timp circulă pe Youtoube filmuleţe cu preoţi împătimiţi de manele. Într-unul dintre ele trei preoţi în sutane joacă îndrăcit pe melodia unei manele a lui Florin Salam. Muzica, sprinţară, versurile, memorabile pentru spiritul unei feţe bisericeşti: "Sînt șucar, șucar, șucar / Băiat ca mine mai rar." Și preoţii joacă într-un iureș de nestăvilit, saltă și se învîrt și sutanele se fac clopot în jurul lor ca atunci cînd este învîrtită mireasa. Grotescul e la el acasă, iar spaţiul virtual îl oferă oricui e disponibil să-l acceseze. Inclusiv enoriașilor de la sate cablaţi la internet în proporţie de masă.

O observaţie: e de remarcat ecumenismul simţirii omenești din spatele sutanelor (cu siguranţă acest caz nu este singular), știut fiind că o bună parte a clerului creștin ortodox e stăpînită de un naţionalism nu de puţine ori exprimat public împotriva evreilor, etnicilor maghiari, dar și a ţiganilor. Naţionalismul acesta, purtător al mesajului agresiv din anii de glorie ai PRM, iată că face casă bună cu maneaua cîntată de cele mai multe ori de ţigani.

Biserica Ortodoxă a fost implicată politic încă din 1990, fie prin propovăduirea printre enoriași a fesenismului ori a peremismului, fie prin omisiunea de a denunţa cu fermitate abuzuri grave ale puterii politice, cum ar fi mineriadele sau spulberarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Acest pact cu puterea politică nu a fost unul inocent, ci a vizat blocarea retrocedării către Biserica Greco-Catolică a lăcașurilor de cult și a proprietăţilor pe care aceasta le-a avut înaintea instalării regimului comunist. Anii '90 au fost marcaţi de numeroase conflicte dintre enoriașii celor două biserici, secondaţi sau mai degrabă conduși de preoţii lor.

Succesul călugărului Vasile din visul lui Emil Constantinescu la alegerile prezidenţiale din 1996 a dat o şi mai limpede dezlegare concubinajului dintre slujitorii bisericii şi politicieni, relaţie vinovată ce a generat şi generează în continuare afaceri avantajoase de o parte şi de alta, la limita sau în afara legii. Enoriaşii văd cu ochii lor cum preotul îşi mai ridică o casă sau îşi mai cumpără o maşină, cum îşi trimite copiii la şcoli în capitale europene civilizate, dar continuă să crediteze Biserica.

Chiar dacă sînt nenumărate exemple de preoţi și ierarhi care nu ratează nici unul din păcatele vieţii laice, cuvîntul acestora spus în biserică, mai ales la sate, contează enorm, avînd efectul hipnotic al dictonului autohton: "Să nu faci ce face popa, ci ce spune popa."

Prima parte a dictonului conţine un adevăr de o actualitate deconcertantă. Preoţii noștri, mare parte din ei, dau tot mai mult celor lumești, sînt implicaţi în afaceri deseori la limita legalităţii sau care încalcă legea, fâcînd din misiunea de preot o obligaţie de serviciu. Un serviciu ca oricare altul, pentru care primesc un salariu modest, e drept. Banii, mulţi bani, vin din specularea sentimentului religios al enoriașilor, care este fie unul fundamentalist, fie unul abia în cocon.

Sigur că nu generalizez, dar mulţi dintre noi credem, ne închinăm, ţinem posturi și ne rugăm negustorește. Conform unui principiu care ar suna așa: "După plată, și răsplată." Altfel spus, cu cît strecurăm mai mulţi bani în buzunarul preotului la oficierea unor slujbe religioase, cu cît însoţim bileţelul de acatiste cu o sumă mai mare, cu atît sîntem mai împăcaţi că Dumnezeu ne "rezolvă" problemele.

Așa am luat obiceiul să "sfinţim" totul în jurul nostru, să chemăm preotul să oficieze slujba respectivă, de la apartament la mașină, şi mai departe, pînă la obiectele de uz casnic.

Credinţa noastră nu face doi bani dacă nu o declamăm, dacă nu ne fălim că sîntem credincioşi hulindu-i pe ceilalţi, pe cei tăcuţi sau pe atei.

În mod normal, credinţa oamenilor nu poate fi măsurată statistic. Cu toate acestea, statisticile care vor să afle încrederea românilor în Biserică de fapt consemnează o sumă de răspunsuri la întrebări neformulate: cîţi români cred cu adevărat în Dumnezeu, cîţi se exprimă a fi credincioşi dar de fapt nu sînt decît botezaţi creştineşte, cîţi privesc Biserica drept un fundament spiritual al unui popor, cîţi privesc preotul paroh şi biserica aparţinătoare ca pe un întreg spiritual.

Biserica Ortodoxă Română suferă, poate şi ca urmare a prozelitismului unor culte neo-protestante, de prea multă expunere, de prea multă gesticulaţie, de la sfinţirea la comanda clientului a apartamentului sau a maşinii, la abundenţa unor icoane făcătoare de minuni.