Credibilitatea ca temă cu variaţiuni

Trăim, vădit, într-o lume globalizată. Dacă mai existau dubii în această privinţă, implozia subiectului irakian în viaţa românilor odată cu răpirea la Bagdad a jurnaliştilor de la Prima Tv şi România Liberă confirmă această constatare ţinând de domeniul evidenţei. Trăim însă şi în democraţii? Avem motive întemeiate să ne îndoim. Incontestabil e că ne mişcăm într-un spaţiu copios dominat de imaginea televizată. Deci în mediocraţii. Prin locuinţele noastre se perindă ba chipul suferindului papă, ba agonia cu ochii deschişi a unei femei condamnată sigur să piară de inaniţie fără să fie certă prealabila ei moarte cerebrală. Auzim cuvintele rostite sub ameninţarea armelor de o femeie plecată împreună cu colegii ei să-şi facă datoria şi să tansmită la rândul ei imagini tv. Dar nu atât informaţia solidă, autentică, independentă, deci ştirea de dincolo de ştirea comandată pe care ne-o oferă buzele ei ne domină agenda, ci filmul realizat de răpitori şi difuzat de un post tv arab. Ne preocupă şi criticăm conferinţele de presă în mod firesc sibilinice ale unui guvern român hotărât să facă totul pentru a-i recupera în viaţă. Dar miza întregii drame (până la urmă doar un episod fie şi deosebit de dureros în drama generală a confruntării globale cu terorismul) ne rămâne în mare parte obscură. În răstimp, teoriile conspiraţioniste, dintotdeauna la mare preţ în Orient şi lumea bizantină, forţate vremelnic să intre în recesiune graţie ofensivei democratizării, renasc şi cunosc în România, tot prin intermediul presei, o înflorire parcă fără precedent. E faultat oare preşedintele de propriile sale servicii secrete, de opoziţie, de vrăjmaşii alianţei româno americane? Speculaţiile nu mai contenesc, iar mediile, înfometate de audienţă, în loc să le pună capăt le înteţesc.

Simultan, dilemele morale întreţinute de alte imagini mediatizate în masă, de această dată în vest, au pus stăpânire pe societăţile occidentale. Prinse în capcana clivajului dintre dorinţa de a-şi menţine caracterul laic şi nevoia reînrădăcinării în valori religioase, tot mai imperioasă în apus după globalizatul atac terorist islamist de la 11 septembrie 2001, societăţile occidentale continuă să se clatine moral. In fond chiar şi atentatele de la 11 septembrie menite să le zdrobească, fuseseră determinate nu doar de ura islamistă, ci şi de înţelegerea de către terorişti a rolului hegemonial al imaginii în detestata civilizaţie apuseană. În vest progresul extraordinar al ştiinţei şi tehnologiei cuplat cu imaginile unor muribunzi celebri transformaţi de medii în icoane pop provoacă nelinişti etice tot mai acute punînd sub semnul întrebării preeminenţa unui stil de viaţă marcat de interdicţia de facto de a părăsi parametrii propriului comfort.

În est aceleaşi (sau alte) imagini fac să persiste şi să crească decalajul de mentalitate, de conştiinţă istorică şi de percepţie a realităţii despărţindu-i pe răsăriteni de apuseni. Lacrimile unui preşedinte la muzeul Holocaustului din Washington nu stârnesc acasă dezbaterea pe care o merită şi care, pe drept cuvânt ar putea fi echivalate cu istorica înghenunchere, de acum trei decenii, la Varşovia, a cancelarului german Willy Brandt, în memoria victimelor nazismului. In schimb, continuă manipularea adevărului de către fostul partid-stat, care încearcă să acrediteze echivalarea ofensivei împotriva corupţiei cu un nou autoritarism, menit să anuleze independenţa justiţiei. Aceasta după ce „minţind poporul cu televizorul”, politica aceluiaşi partid, obsedat nu întîmplător să controleze massmedia, a împiedicat şi justiţia română timp de 15 ani să se emancipeze. Redusă la un corp atins de morbul corupţiei şi al ineficienţei, numai bun să protejeze piaţa neagră şi puterea economico-politică şi mediatică paralelă, tagma judecătorească suferă în România ca şi ziariştii de un grav deficit de credibilitate.

Or tocmai credibilitatea puterilor e temelia oricărei democraţii, iar cea a mediilor, dimpreună cu seriozitatea şi independenţa lor alcătuiesc inima statelor de drept în lumea globalizată. Absenţa credibilităţii ne ameninţă acut pe toţi. E limpede că e nevoie să punem punct oricărei isterii sau panici, oricăror teorii conspiraţioniste, oricărei alunecări în somnul raţiunii, şi oricărei politizări a tragediei jurnaliştilor români, care deşi complet nevinovaţi, n-ar fi trebuit să ajungă niciodată în Irak nepregătiţi şi neapăraţi. Răpirea lor reclamă eforturi maxime spre a-i salva, dar n-ar trebui în nici un caz să pună în discuţie alianţa, pentru România extrem de benefică, încheiată chiar de puterea precedentă cu SUA. Repetarea monumentalei gafe comise de spanioli după atentatele de acum un an de la Madrid se cere cu orice preţ evitată. Obligatorie este întărirea masivă a credibilităţii instituţiilor politice şi a celor trei puteri, executivă, legislativă şi judecătorească. Dar şi cea a mediilor de informare. Ea nu se va obţine câtă vreme vom continua să ne lăsăm victimizaţi de manipularea voluntară sau involuntară operată prin idolatrizarea voieuristă a chipurilor cioplite în micile noastre ecrane.

Că autorităţile române în frunte cu Traian Băsescu sunt silite să păstreze secretul operaţiunilor de salvare a ziariştilor merită net mai multă înţelegere din partea mediilor. Nu însă şi amânarea, de către alianţa guvernamentală de la Bucureşti, a adoptării unor tardive, dar indispensabile măsuri legislative de refacere a credibilităţii justiţiei şi serviciilor secrete, cum ar fi, bunăoară, lustraţia. Acestor imperative şi restabilirii reperelor noastre morale ar trebui să le servească imaginile furnizate de televizoarele noastre.