1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Creştinătatea între schismă şi ecumenie

S-au împlinit 950 de ani de la Marea Schismă. În 1054, creştinătatea a fost dezbinată din motive mai degrabă pământene. De atunci, evoluţia confesiunilor catolice şi ortodoxe sub auspicii diferite, pare să fi înmulţit şi diferenţele de dogmă. În era modernă se vorbeşte tot mai des de ecumenie. Cât de posibilă este reconcilierea celor două biserici?

default

Pentru biserica ortodoxă, şarpele viclean, vinovat pentru învrăjbirea creştinătăţii, se află în aroganta Romă. Totuşi astăzi, patriarhii au început să admită împăciuitori că nu este vorba de Roma zilelor noastre, ci de Roma de acum aproape un mileniu. Aceasta şi-a susţinut vehement supremaţia absolută în lumea creştină, în detrimentul bisericii de est cu scaunul la Constantinopol. În anul 1054, lupta pentru primat culminează cu o ruptură, care va fi cunoscută ca Marea Schismă. Patriarhul de la Constantinopol Michael Cerularius şi emisarul papal, cardinalul Humbert de Silva, se acuză reciproc de erezie şi fiecare îl excomunică pe celălalt.

Theodor Nicolaou, profesor de teologie ortodoxă la Universitatea din München comentează această discordie: ”Marcăm anul 1054 ca dată a schismei, deoarece atunci a fost rostită afurisirea reciprocă. Însă această schismă s-a definitivat abea în anul 1204”. La acea dată, rivala Romei, Constantinopolul, a fost ocupată de armata celei de-a patra cruciadă. Timp de trei zile, cavalerii cruciaţi binecuvântaţi de Papă au jefuit şi-au omorât creştini de la răsărit. Mai multe biserici au fost pângărite, iar patriarhul ortodox grec, numit din secolul al 6-lea ”Patriarh Ecumenic”, a fost nevoit să fugă. Profesorul Nicolaou susţine că de la acel incident, cele două biserici şi-au cultivat imaginea unor drepţi cu demnitatea jignită, iar încercările de reconciliere au fost rare: ”Schisma nu-şi are cauza atât în teologie, cât într-o înstrăinare şi într-o învinovăţire reciprocă.”

Iată însă că primul pas spre împăcare a fost făcut de Papa Ioan Paul al II-lea, care şi-a cerut scuze în mod oficial pentru comportamentul cruciaţilor. În luna aprilie, anul curent, Patriarhul de la Constantinopol, Bartolomeu I, i-a răspuns reţinut că ”iertăm, dar nu uităm”. Totuşi, în luna iunie, reprezentantul ortodox a răspuns invitaţiei de a veni la Roma, afirmând: ”S-au scurs 40 de ani de la întâlnirea Papei Paul al VI-lea cu predecesorul meu, Athenagoras, la Ierusalim. A fost un eveniment istoric, deoarece capii celor două biserici se revedeau pentru prima oară după secole întregi. Sunt bucuros că Sfinţia Sa Papa, m-a invitat să celebrăm acest al 40-celea jubileu al întâlnirii la Roma. Vom urma calea deschisă de înaintaşii noştrii.”

În ciuda reconcilierii, calea spre o posibilă unificare este încă blocată de acelaşi măr al discordiei: pretenţia papalităţii de a fi singura descendentă de drept a apostolului Petru. Ioan Paul al II-lea este primul papă care a invitat la o discuţie asupra autorităţii sale. Însă această iniţiativă nu a avut ecou, astfel că autoritatea catolică se desemnează în continuare cu sintagma ”ut unum sint”. Biserica Ortodoxă nu recunoaşte autoritatea papei, susţinând în continuare egalitatea tuturor creştinilor. După cum explică şi profesorul Nikolaou, bisericile ortodoxe se conduc după principiul ierarhic sinodal, alcătuind biserici regionale, autocefale şi autonome. ”Biserica ortodoxă, adică cea de la răsărit, continuă tradiţia bisericilor regionale. Nu există o unitate monolitică ca la catolici- unitatea bisericii ortodoxe este un rezultat al relaţiilor strânse dintre comunităţile creştine autocefale. În această comunitate, toţi creştinii sunt egali, ceea ce este valabil şi pentru episcopi şi patriarhi. Patriarhul ecumenic este doar ”primus inter pares”, primul dintre egali.”

Iată însă că în ciuda acestei divergenţe la nivelul reprezentanţilor, la nivelul micilor biserici catolice, se propovăduieşte tot mai des egalitatea tuturor în ”credinţă, nădejde, dar mai ales, în dragoste”(1 Cor. 13). După cum afirmă cardinalul Walter Kasper, preşedintele consiliului papal pentru unitatea creştinilor, bisericile ortodoxe nu sunt la fel de deschise: "Un creştin ortodox poate lua Sfânta Împărtăşanie într-o biserică catlică. Spre exemplu în Siria. Acest fapt nu reprezintă nici o problema. Însă va trebui să fim mai reţinuţi, deoarece ortodocşii nu împărtăşesc catolici. Ei sunt cu mult mai severi decât noi şi suspectează că deschiderea noastră nu este decât un prozelitism ascuns.”

Într-adevăr, Biserica Ortodoxă este mai conservatoare, susţinând că este singura care a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea bisericii creştine, aşa cum au fost ele în primele secole după Iisus. Spre deosebire de confesiunea catolică, cea ortodoxă recunoaşte numai primele 7 concilii ecumenice creştine, respinge primatul şi instituţia papală, are o liturghie proprie şi cultul icoanelor.

Iată că împăcarea nu va depăsi prea uşor bariera diferenţelor de dogmă, adâncite în secolele despărţirii. Să nu uităm însă că trăim într-o epocă al cărei motto este "unitate în diversitate".

  • Data 20.07.2004
  • Autoare/Autor Dana Grigorcea
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2u4
  • Data 20.07.2004
  • Autoare/Autor Dana Grigorcea
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2u4