1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Crăciun cu un hoţ furat

Mă încântă memoria momentului de graţie de acum exact un veac, când furtuna de oţel s-a potolit, iar din tranşee s-a intonat sfios, apoi din ce în ce mai viguros, melodia unui cântec de Crăciun. Minciuna a murit puţin.

Militari britanici şi germani în miracolul păcii de Crăciun, din decembrie 1914

Militari britanici şi germani în miracolul păcii de Crăciun, din decembrie 1914

În cor s-au prins în acel decembrie 1914 din ce în ce mai mulţi soldaţi din tranşeele germane. 'Stille Nacht, heilige Nacht' le-a pătruns în suflete britanicilor din prima linie a frontului vrăjmaş. Unul după altul, oamenii au încetat să apese pe trăgaci. Au luat aminte, au început să cânte, au ieşit din tranşee, s-au adunat în jurul unui brad să fumeze, să sfideze gerul şi să-şi facă mici cadouri, unii tăindu-şi nasturii de la manta spre a avea ce dărui duşmanilor.

În amnezia generală care s-a instalat pe un front lung de 800 de kilometri au uitat cu toţii de război şi de ucis. Şi-au strâns mâna, s-au împrietenit şi s-au iubit. Nici gând de terorişti sinucigaşi să arunce în aer pacea spre a răstigni "necredincioşi". Neucisul avea să mai dureze, înainte ca nişte lideri ticăloşi să-l re-ordone sever şi cu aplomb. Pentru liniştea şi pentru gloria lor.

Şi apropos de lideri, vorba Papei, loviţi de o formă sau alta de "Alzheimer spiritual". E greu de evocat prunci, speranţe, sărbători şi pace înainte de a se fi dereticat prin casă. Înainte de a se fi asumat adevărul şi de a se fi restabilit dreptatea. Or, cei care le-au furat românilor dreptul la vot continuă, vai, să fie la putere!

Iar cotloanele postcomuniste cu tot cu balastul lor putinisto-securisto-legionaro-antiamerican sunt grajdurile lui Augias! Duhnesc din ele neadevărul, prostia şi minciuna! Iar cireaşa de pe tortă sunt ieşirile anuale ale unui ex-preşedinte. Debarcarea Ceauşeştilor i se datorează nu în ultimul rând lui. Tot lui însă şi întăririi puterii lui autoritare, asasinarea lor bestială, la 75 de ani după momentul de graţie din decembrie 1914.

Iliescu şi sentinţele sale memorabile

Lui Ion Iliescu îi place să emită verdicte de prostie. Uneori are succes. Alteori o dă în bară în chip monumental. E cazul, mai nou. Din nou. Căzut în dizgraţie la începutul anilor 70 şi căţărat în fruntea bucatelor două decenii mai târziu, ex-nomenclaturistul ceauşist a recoltat multe aprobări pentru eticheta de „prostănac” pe care i-a lipit-o de frunte ghinionistului său urmaş la cârma PSD, Mircea Geoană.

Recent, Iliescu i-a gratulat indirect şi pe istoricii în opinia cărora el şi elita postcomunistă în fruntea căreia s-a aflat au furat revoluţia din 1989, deturnându-i obiectivele spre a se înstăpâni în România şi a se perpetua la putere dincolo de limanul prăbuşirii imperiului comunist . „Ce e aia Revoluţie confiscată? E o prostie!” - a afirmat el zilele trecute, sentenţios.

În ciua emfazei şi prezumţiozităţii ei aş putea avea oarece înţelegere pentru această ieşire intempestivă. Aş putea-o cataloga drept o simplă afirmaţie defensivă, una pro domo, devreme ce el însuşi se confruntă cu acuza de a fi hoţul-şef al revoluţiei. Aş trece-o cu vederea, poate, dacă aserţiunea n-ar aparţine unui ins cu somnul aparent netulburat de sângele vărsat. Omului, care le-a mulţumit minerilor după barbaria din iunie 90.

De m-aş lobotomiza, de mi-aş amputa memoria şi aş obtura istoria ultimilor 25 de ani chiar aş putea avea simpatia pe care ar merita-o orice om atacat aiurea de un politician perdant, complet discreditat şi doldora de cele mai jenante defecte, ca Victor Ponta. Liderul PSD a încercat să-l transforme în ţap ispăşitor pe Ion Iliescu pentru propria înfrângere lamentabilă în alegeri în faţa „lucrului” Klaus Iohannis, alias „Traian Băsescu”. De această istorică înfrângere Iiescu, în mod cert, nu e mai vinovat decât cel care, aflat la cârma fostului PCR, n-a catadicsit ani la rând să-şi reformeze partidul.

Din nou despre telerevoluţie şi noima ei

Pe de altă parte, mă recunosc vinovat de „prostie” în sensul iliescist al noţiunii. Mă înscriu în rândul celor care continuă să creadă obstinaţi că Ion Iliescu şi ai săi au confiscat revoluţia. Mă mai încăpăţânez să cred că unul din instrumentele principale cu care s-a realizat acest furt, cu efecte net mai grave decât cel intelectual comis de nepotul său spiritual, Victor Ponta, a fost ficţiunea telerevoluţiei.

Unul din obiectivele ei esenţiale fusese stabilirea supremaţiei unui anumit discurs mitico-mistic privind revoluţia, cu Iliescu în postura de erou fondator şi salvator.

Îndărătul acestui mit întemeietor s-a escamotat deturnarea idealurilor antitotalitare ale tinerilor revoluţionari care, în decembrie 89, şi-au dat viaţa pentru o Românie realmente liberă şi nu doar „originală democratic”. Aşa o anvizaja Iliescu, făuritor, între altele, al alianţei ruşinii, rămase în istorie sub denumirea de „Patrulaterul roşu”.

Funcţionase ani la rând ca reţea, înaintea formării lui oficiale, în 1992, neofasciştii, neolegionarii, securiştii şi neocomuniştii dându-şi mâna spre a susţine puterea în fruntea căreia se cocoţase în decembrie 89 Ion Iliescu. Autoritatea lui se consolidase decisiv nu doar prin vărsările de sânge din decembrie şi mineriada din iunie 90 care expulzase România pe timp de ani din familia naţiunilor civilizate. Un rol cheie în această operaţiune de consolidare a puterii postcomuniste îl jucase mitul „preşedintelui pentru liniştea noastră”, transportat cu succes de telerevoluţie.

În reacţie la oripilarea democraţiilor occidentale faţă cu barbaria de pogrom ţarist a mineriadei, premierul său de-atunci, Petre Roman, a dat în 1990 un interviu plin de duplicităţi revistei Der Spiegel, pentru analiza căruia şeful guvernului de la Bucureşti m-a înfierat cu sârg în presă.

Bănuiesc că Iliescu nu mai ţine minte această poznă. Cum probabil a uitat că el însuşi a cerut, prin ambasadorul său Chebeleu, să fiu osândit, dacă nu şi dat afară din slujba mea de la Deutsche Welle. N-avea, fireşte, să fie singurul care să-şi dorească îndepărtarea mea din umila funcţie de redactor. La sfârşitul anilor 90 aveau să-i urmeze alţi vajnici apărători ai unor varii forme de democraţie mai mult sau mai puţin originală.

Memoria lor e vie

I se poate ierta că a uitat sau ignoră toate acestea. Dar Iliescu ar trebui să-şi amintească măcar de cei aproximativ opt sau nouă sute de tineri ucişi după ce el a trecut la cârma României. Îl mai nelinişteşte oare că 80 la sută din morţii revoluţiei trec în contul executivului său şi nu în cel al cuplului ucis la ordinele sale?

Îi mai chinuie oare vreo insomnie chemarea incalificabilă pe care el, Ion Iliescu, liderul zis azi social-democrat le-a adresat-o atunci minerilor invadatori ai Bucureştiilor? Unora care au devastat capitala împreună cu securiştii vremii, au bătut, maltratat şi asasinat oameni în stilul khmerilor roşii, doar pentru că victimele purtau ochelari, aveau barbă, o carte sau un ziar independent în buzunare, sau pur şi simplu păreau „altfel”?

Îl mai bântuie oare calificativele sale de „legionari”? Îl supără conştiinţa? Mai ştie că le-a atribuit acest epitet nu minerilor asasini ori securiştilor din fruntea lor, ai căror acoliţi se dau azi de ceasul morţii în varii publicaţii să reabiliteze ceauşismul cot la cot cu Căpitanul, ci membrilor firavei opoziţii democratice, unii din care s-au văzut zdrobiţi de bâtele ortacilor?

Mai ţine oare minte când s-au întâmplat toate acestea? Dacă nu, să-i amintim noi. S-au întâmplat la câteva luni după ce Ion Iliescu şi Petre Roman îi dăduseră undă verde lui Vadim, poetul de curte de la imunda "Săptămână" să-şi scoată publicaţia zisă „România Mare” şi se produsese nenorocirea ciocnirilor interetnice de la Târgu Mureş care au legitimat reapariţia Securităţii!

Fiecare pre limba lui piere

Dacă toate acestea n-au fost o restauraţie justificând conceptul confiscării oare ce să fi fost ele? E norocul prezumtivului făptaş că, într-o ţară în care la mare preţ s-a ţinut nu memoria, ci televiziunea şi telerevoluţia ei, cu o justiţie precară până azi, Ion Iliescu n-a înfundat niciodată puşcăria pentru crimele pentru care poartă principala răspundere morală şi politică.

Şi nu, Ion Iliescu nu-i un prost. Dar nici filosof. Căci în acest caz, covârşit de ruşine şi căinţă, ar fi preferat să tacă până în mormânt şi dincolo de el.

Rămâne ceea ce a fost. Un politruc incapabil în veci pururi să evadeze din cămaşa de forţă a pseudogândirii sale de lemn. Încât calificativul de prostie, aplicat celor care afirmă că revoluţia a fost confiscată, e onorantă.

În ce-l priveşte, Iliescu e totuşi destul e deştept ca să nu fie în stare să-şi evite pedeapsa. Osânda lui e o poveste care s-ar putea chema "Hoţul furat" şi ţine de restabilirea adevărului. Întrucât a rămas la adăpost de demenţa senilă şi Cerul în care nu crede i-a conferit, spre paguba sa, destulă inteligenţă, Iliescu n-are cum să nu realizeze victoria progresivă a naraţiunii ce spulberă legenda sa şi-a telerevoluţiei.

Pedepasa ex-preşedintelui constă din durerea morţii, sub ochii săi de politician longeviv, a mitului FSN, reprezentat de el însuşi, ca fictiv erou al "salvării naţionale" . L-au condamnat între timp chiar proprii lui nepoţi spirituali. Dacă până şi un Ponta a ajuns să ia distanţă! Vorba lui Gorbaciov, cel căruia Iliescu îi cerea ajutor acum exact un sfert de veac. Chiar viaţa îi pedepseşte pe întârziaţi...

Celorlaţi, Sărbători Fericite!