1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Costurile coabitării

Ce anume ascunde coabitarea? Care sunt costurile sale? O parte se vede sau este presupusă. O alta se face simţită în mod nebulos din toate scandalurile cu acuzaţii aluzive.

Preşedintele a dat o justificare foarte ciudată schimbării sale de atitudine în cazul procurorului general, Marian Niţu. Iniţial, a explicat el, i-a respins candidatura doar pentru ca nu fusese consultat, dar după ce procedura a fost reluată şi a fost consultat în prealabil, şi-a dat acordul. La început, a mai spus preşedintele, îl deranjase lipsa de ”transparenţă” a procedurii Monei Pivniceru.

Aşadar ”trasparenţa” se raportează la preşedinte şi nu la publicul larg. Ministrul liberal nu îl consultase în prealabil, ceea ce păruse un act de ”opacitate”.

Uimitor în toate acestea este că preşedintele se aşează într-o postură nefavorabilă, de bună voie şi nesilit de nimeni. El a spus ceea ce de obicei oamenii ascund, şi anume că este vanitos şi că pune orgoliul său mai presus de interesele publice. Dacă procurorul Marian Niţu are calităţile necesare, el ar fi trebuit acceptat de la bun început, în ciuda faptului că nu fusese consultat. Iar dacă nu are competenţele cerute de funcţie, el nu ar fi trebuit să fie numit nici dacă procedura fusese amiabilă şi ”trasparentă”.

În mod evident Traian Băsescu a reuşit să facă o impresie proastă tuturor: şi foştilor săi emuli şi celor care l-au criticat cu asiduitate şi care apreciaseră disponibilitatea nouă pentru cooperare. Preocuparea sa principală în seara de joi, când a anunţat numirea noilor şefi la parchete, a fost să-şi conserve imaginea de ”om puternic”, care decide neîngrădit şi a urmărit acest scop cu riscul de a părea lipsit de minima gravitate pe care o cere funcţia. Încercând să se salveze, el s-a pierdut.

Coabitarea este un lucru bun care merită sacrificiul de sine de ambele părţi. Iar în ciuda orgoliului rănit atât de vizibil, preşedintele a acţionat coerent, respectând toate înţelegerile. Primul ministru, în schimb, a anulat din start toate obiecţiile spunând că nu mai are niciun orgoliu şi, într-adevăr, a părut în tot acest timp să manifeste tipul acela de umilinţă pe care o afişează doar marii ambiţioşi, care nu se mulţumesc cu satisfacţii mărunte.

Există însă un lucru care creează nemulţumiri. În scopul coabitării şi preşedintele şi premierul au făcut compromisuri vizibile cu costuri de imagine, dar şi compromisuri invizibile. Ce anume ascunde coabitarea? Care sunt costurile sale? O parte se vede sau este presupusă. O alta se face simţită în mod nebulos din toate scandalurile cu acuzaţii aluzive. Iată: preşedintele şi-a pierdut prietenii care credeau nelimitat în integritatea caracterului său şi care acum îl repudiază sugerând scenariile cele mai triviale, iar primul ministru se confruntă cu acuzaţii de trădare. Dreapta prezidenţială zace sfărâmată în cioburi, iar alianţa guvernamentală a intrat pentru prima dată într-o criză reală. Se întâmplă ceva pe dedesubt care zgâlţâie întregul eşafodaj politic. Responsabilii politici ar trebui acum să-şi pună o singură întrebare: Este mai important ce se pierde sau ceea ce se câştigă?