Corupţia şi virtuţile ei

În România un ziarist a reacţionat insolit la scandalul Hexi Pharma, chemând explicit populaţia să se revolte împotriva corupţiei din sfera sănătăţii. Jurnalistul Moise Guran, care şi-a asumat apelul, are "sentimentul că războiul împotriva corupției este pierdut, că ne îndreptăm agale ca niște somnambuli spre o prăpastie...”

În România, unde subiectul corupţiei continuă, nu întâmplător, să fie extrem de delicat, căci priveşte, între altele, încrengătura de interese oneroase ale unei oligarhii cu ramificaţii toxice nu doar în lumea politică şi în cea de afaceri, ci şi în cea mediatică, s-a pronunţat o sentință notabilă. În dosarul de șantaj Antena Group, în care a fost judecat, Sorin Alexandrescu, director general al grupului, a fost condamnat la trei ani și şase luni de închisoare. Camelia şi tatăl ei, Dan Voiculescu, au fost condamnaţi la câte doi ani de privare de libertate, prima, cu suspendare. Iar Șerban Pop, fost șef al ANAF, a fost condamnat la doi ani cu executare.

Deci, se poate. Se poate şi la antipod, unde senatul brazilian şi-a încheiat aparent interminabila dezbatere privind delictele atribuite preşedintei, care se vede acuzată de încălcarea regulilor bugetare, de cosmetizarea de bilanţuri şi de varii alte nereguli ori fapte de corupţie. Cu majoritate de voturi senatorii au hotărât s-o suspende. Decizia vizează un interval iniţial de 180 de zile.

Cazul brazilian

După acest răstimp, Rousseff, un lider de stânga care contestă vehement învinuirile de malversaţie la adresa ei şi le-a cerut miniştrilor din partidul ei muncitoresc să refuze participarea la un executiv de tranziţie, ar putea fi îndepărtată definitiv din funcţie. Şefa suspendată a statului a chemat populaţia la proteste. Deloc întâmplător, au izbucnit joi ciocniri între poliţie şi partizanii ei, care s-au dedat la excese.

Ca şi România postcomunistă, America latină e plină, de la peronişti încoace, de un soi tipic de dregători de stânga. Prinşi, ori aflaţi pe punctul de a fi prinşi cu mâţa în sac, aceşti demnitari şi-au adus ţara în sapă de lemn, pierzându-şi, în consecinţă, susţinerea populară, iar uneori şi majoritatea parlamentară, aşa cum e cazul în Brazilia. Totuşi, refuză să admită realităţile şi preferă amocul politic al terenului pârjolit unei asumări responsabile a defectuoasei lor gestiuni.

Rousseff nu face excepţie. Brazilianca de origine bulgară nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase. Femeia se consideră trădată, nu în ultimul rând de propriul ei vicepreşedinte, Michel Temer, şi invocă teorii ale conspiraţiei. Cosmetizări ale bilanţului? Delicte bugetare? Fraude? Ei aş. Împotriva ei s-ar fi declanşat, chipurile, o "lovitură de stat". Suţine Rousseff.

Dincolo de această artilerie grea în materie de contraacuze, un fapt e clar. Nu se mai găsesc decât puţini inconştienţi, care să pretindă inocenţa unui anume tip de corupţie. Sau că aceea operând la nivel înalt n-ar fi un „monstru multicefal”, ameninţând „securitatea unor state”, după cum s-a exprimat preşedintele Nigeriei, Buhari, liderul uneia din cele două ţări calificate de premierul britanic Cameron drept „fantastic de corupte”.

Englezii, coloniile, corupţia

Cealaltă este Afganistanul. Înaintea summitului anticorupţie care a debutat joi în capitala Regatului Unit, şeful guvernului londonez fusese surprins de microfoanele unei echipe de ziarişti şoptindu-i reginei britanice în palatul Buckingham despre bilanţul catastrofal, în materie de corupţie, al celor două state musulmane din Asia şi de pe continentul negru. Ambele, foste colonii britanice.

Au urmat, cum era de aşteptat, reacţii furtunoase la care, în mod remarcabil, şeful statului nigerian a refuzat să cotizeze. Dimpotrivă. În ecou la evaluarea premierului britanic, liderul nigerian a cerut Regatului Unit nu scuzele prim-ministrului, ci retrocedarea unor averi prezumtiv „furate”, care s-ar afla în posesia băncilor engleze.

Minunat şi remarcabil s-ar fi dovedit liderul de la Abuja dacă ar fi cerut Marii Britanii ajutor în vederea combaterii „monstrului multicefal”, numit corupţie, un balaur de care, în mod vădit, profită susţinătorii tuturor mişcărilor şi regimurilor totalitare.

Britanicii sunt realmente mari maeştri în materie de luptă anticorupţie. Scriind, în „Originile Totalitarismului”, despre imperialismul englez de la cumpăna veacurilor XIX si XX, Hannah Arendt evocă într-o manieră câtuşi de puţin măgulitoare superbia administratorilor britanici ai coloniilor.

Rezervaţi, distanţaţi, intangibili, indiferenţi, aceşti oameni, între care lordul Cromer, ori Cecil Rhodes, ar fi fost imuni la şpăgi, mită şi corupţie, ceea ce i-ar fi dezumanizat. Detaşarea lor ar fi fost, susţine Hannah Arendt, „mai rea decât tirania” despoţilor locali. Căci exploatarea, opresiunea şi corupţia îi condamnă pe exploatatori, opresori şi corupţi să trăiască "în aceeaşi lume cu oprimaţii, exploataţii şi mituitorii".

Dimpotrivă, indiferenţa, detaşarea şi imunitatea la morbul şpăgii ar distruge, potrivit Hannei Arendt, o ultimă „pavăză a demnităţii umane”.

Omenia şi binefacerile corupţiei

Am mari rezerve faţă de această stranie înţelegere pentru corupţie manifestată în principala ei operă de gânditoarea germano-americană. Care a şocat umanitatea şi cu o evaluare controversată, în opinia mea vădit greşită, a profilului unui servitor deloc "banal al răului", precum Adolf Eichmann.

Dar, pentru că am abordat subiectul, n-am cum face abstracţie de o mărturie întărind oarecum poziţia Hannei Arendt, rostită într-un interviu pe care a avut bunătatea să mi-l acorde cu ani în urmă Norman Manea. Deportat, la numai cinci ani, în infernul Holocaustului transnistrian, copilul s-a văzut salvat de părinţi graţie şpăgilor încasate de ofiţerii români, net mai coruptibili decât cei germani.

Dincolo de aceste virtuţi şi funcţii potenţial umanizante, în condiţii de barbarie extremă, ale corupţiei, insist s-o consider pe cea de la nivel înalt drept una din racilele fundamentale ale unei lumi care, spre a-şi conserva ori recupera libertatea, n-are cum evita s-o combată la sânge.