1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Corturi şi repere

"Moarte intelectualilor", s-a zbierat în timpul mineriadelor. Raportul UE privind corupţia concede că presa românească nu e liberă. Ştim de ce. Dar ce e cu intelectualii care o apără?

O stăruitoare notă de exasperare răzbate din textele pe care le publică în ultima vreme unele din cele mai luminate minţi româneşti. „Asta le-a ieşit”, scrie cu obidă un observator lucid, deloc depresiv ori uşor de intimidat ca Dan Tăpălagă, doborât de viclenia dregătorilor care i-au făcut scăpaţi pe unii dintre cei mai siniştri, mai corupţi şi mai perverşi delincvenţi şi criminali.

În acest scop, dregătorii au pătruns cu picioarele murdare, pe uşa din dos, în aparatul normativ al ţării, izbutind să schimbe Codul Penal astfel încât să le tocească legilor şi instituţiilor dinţii. Să nu care cumva să-i mai muşte cineva pe borfaşi.

Dar cum de-au putut? Şi cum de nu ne revoltăm în asemenea măsură încât să-i frânăm pe răufăcători, penali, nemernici? Nu ştim pe ce lume suntem? Ce-a fost şi ce va fi? Spre deosebire de Ucraina, în care ierharhii Bisericii au luat partea demonstranţilor pro-europeni şi-au ridicat un mic cort de rugăciune pe Maidan, în România Catedralei Mântuirii Neamului bisericile tac.

Nu ne lipsesc totuşi reperele, chiar dacă tot mai multe spirite independente sunt tentate să urmeze exemplul lui Mircea Cărtărescu şi a lui H.R. Patapievieci. Tot mai multe personalităţi se izolează şi se retrag scârbite din viforoasa linie întâi a confruntărilor pentru memorie, pentru democraţie liberală autentică, pentru un stat de drept care să n-o ia spre modelul Putin/Lukaşenko, ori Erdogan/Ianukovici.

Mai nou, spre cinstea lui, şi-a dat demisia din Consiliul Ştiinţific al IICCMER şi Liviu Antonesei, în semn de protest faţă de numirea lui Daniel Barbu în această instituţie de studiere a comunismului, prestigioasă odinioară, sub Tismăneanu şi ai lui.

Suntem dezinformaţi? Da, sistematic, deopotrivă „prin blocarea canalelor (televiziuni, ziare) astfel încât cuvintele neconvenabile să nu ajungă” să fie auzite, ca şi prin alte diversiuni mai discrete, „ce lasă cuvintele să circule în voia lor”, în timp ce, după cum presupune Liiceanu , „astupă urechile oamenilor”.

Dar cine sunt oamenii? Şi cine suntem noi, de fapt? E oare „ceva bolnav, deşucheat, tulbure în alcătuirea noastră? Suntem contaminaţi de un virus nevindecabil?” se întreabă alt celebru publicist. Care trimite în context la “meningita morală” românească, evocată cândva de un controversat poet naţionalist. Andrei Pleşu sugerează că boala dată ar putea fi combătută dacă “ne punem pe picioare singuri, redescoperind, în genele proprii, uitate resurse de onestitate, demnitate, rigoare şi hărnicie”.

În fine, alt editorialist trece la treabă grăbindu-se, harnic, riguros, onest şi demn, să pună în aplicare acest sfat. Uitându-se mai atent la esenţa realităţilor româneşti, marcate de o democraţie defectă nu în ultimul rând din cauza defecţiunilor dintr-o presă neliberă, stăpânită în mare parte de oligarhii securişti, Andrei Cornea descoperă stupefiat că, pentru orice faptă bună, există o singură explicaţie. În schimb proliferează lămuririle multe şi mărunte pentru orice refuz de a o înfăptui. Unii nu semnează proteste de jurnalişti (chiar dacă recunosc că sunt legitime) fiindcă diferenţiază, culmea, între „publicişti” şi „gazetari”. Alţii, fiindcă ţin la aparenţa, oricât de găunoasă, a unei prezumtive ”imparţialităţi”. Iar ceilalţi, pentru că, strâmbând scârbiţi din nas, îi descoperă printre semnatarii protestului-igienă morală pe unii, cărora n-ar fi vrut să li se alăture vreodată.

E ca în bancul cu Robinson Crusoe evreu. Naufragiază omul pe o insulă pustie. Îşi construiteşte o sinagogă. Apoi alta. După decenii îl salvează unii. Le arată, mândru, insula „lui”. Asta de-aici, le spune, este fala ţării, sinagoga mea. În cea de vizavi, pe care-s supărat rău, nu intru niciodată.

Pe înaintaşii evreului din banc nici pustia nu i-a împiedicat să găsească optima soluţie civică la astfel de probleme. Erau exasperaţi şi ei, că, înrobiţi cândva, fuseseră luaţi dintr-un confort părelnic şi duşi să guste prea aspra libertate în deşert. Totuşi, s-au repezit voluntar să pună umărul la ridicarea unui cort al întâlnirii cu D-zeu. Să aducă, benevol, darurile necesare să rostuiască un templu căruia i s-a zis Mişkan, sau Tabernacul, un simplu cort mobil, care să facă joncţiunea dintre contingent şi adevăr, dreptate, pace.

Fiecare a adus cât a vrut, cât a putut. Unii mult, alţii puţin. N-a cuantificat nimeni ofranda, generozitatea celuilalt. Şi nici n-a evaluat-o. În final, s-a constatat că prisosea prinosul. Erau prea multe omagiile, prea multe darurile mari şi mici. Dar casa Domnului se construise în toată indicibila splendoare a ei.

Se construise în libertate, de bunăvoie, cu voie bună şi cu inimi bune, cu vorbe adevărate, cu mici fapte izbăvitoare de dreptate. Doar aşa pare posibil să se reconstruiască din temelii cetăţile călcate în picioare de corupţie şi de diavolul totalitar.