„Cooperarea“ în lumea plantelor

Se pare că plantele fac distincţia între plante înrudite şi altele, străine. Dacă plantele cresc alături de rude apropiate, ele îşi împart hrana şi spaţiul vital. În schimb, sunt mult mai puţin generoase, atunci când intră în concureaţă pentru apă, hrană şi spaţiu cu plante străine. Observaţiile acestea au fost comunicate de botanişti de la Universitatea McMaster din Canada în „Biology Letters“. Până acum un astfel de comportament social era cunoscut numai în lumea animală. Susan Dudley şi colegii ei au plantat varză-de-mare („Cakile edentula“) - o plantă de plajă din America de Nord – în diferite combinaţii. În unele ghivece au fost sădite patru plante înrudite, în altele patru plante străine.

După câteva săptămâni, botaniştii au comparat densitatea rădăcinilor fiecărei plante în parte. S-a dovedit că plantele care s-au învecinat în acelaşi ghiveci cu o surată au format în mod evident mai puţine rădăcini decât cele aflate în acelaşi vas cu o plantă străină. Acestea din urmă au investit mult mai multă energie în formarea rădăcinilor, desigur pentru a-şi asigura o poziţie avantajoasă faţă de adversar în lupta pentru resursele vitale. Specialiştii nu pot explica deocamdată de unde ştie planta „Cakile edentula“ că alături de ea creşte o plantă înrudită sau una străină. Ei presupun că plantele comunică unele cu altele prin rădăcini cu ajutorul unor proteine sau al unor semnale chimice.

Într-o direcţie asemănătoare s-a desfăşurat şi cercetarea unor specialişti de la Universitatea Statului Massachusetts din Amherst. Plantele de fragă - şi cele care cresc la marginea pădurilor, şi cele de grădină - formează deseori vlăstare lungi, din care răsar numeroase mlădiţe, un fel de „urmaşi“ identici genetic. Succesul unui lăstar este şi al celorlalţi. În urmă cu câţiva ani, botaniştii americani au constatat că, într-adevăr, plantele de căpşuni nu concurează, ci cooperează. Drept obiect de studiu, ei au ales o specie de căpşuni ciliene - „Fragaria chilonensis“. Plantele sălbatice au fost cultivate în seră şi apoi, perechi, plantate în ghivece. Câteva săptămâni mai târziu, cercetătorii au studiat modul în care exemplarele învecinate ale unui clon şi-au împărţit între ele spaţiul rădăcinilor.

Concluzia: contactele supraterane au împiedicat concurenţa subterană. Dacă legăturile sunt intacte, plantele evită să pătrundă în spaţiul unde îşi au rădăcinile vecinele lor. Dacă, însă, experimentatorii au tăiat vlăstarele dintre plantele de căpşuni, atunci ambele părţi au revendicat spaţiul din mijloc, cea mai mare parte a rădăcinilor concentrându-se în acea zonă. Plantele separate s-au dezvoltat mult mai rău.

Dacă plantele de fragă rămân legate prin vlăstare, ele se ajută reciproc, însuşire deosebit de importantă pe teren neomogen. Recent, botaniştii americani au prezentat un nou experiment. Ei au cultivat în seră căpşuni chiliene ce cresc pe coasta californiană, reconstituind condiţiile existente acolo. Şi anume, unele plante au beneficiat din plin de lumina soarelui, la altele deficienţa de lumină a fost compensată printr-un sol bogat în azot. Atunci când plantele au fost separate prin tăierea vlăstarelor, atât cele plasate la lumină, cât şi cele îngrăşate cu azot au avut o creştere redusă. În schimb, plantele la care a fost menţinută legătura s-au completat armonios: cele de la soare au avut frunze mai bogate şi mai intens colorate, cele ce beneficiau de azot au format rădăcini mai bogate. Împreună au crescut foarte bine.