1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Contrarevoluţia lui Toader şi raţa paralitică

Distrugerea statului de drept a înregistrat în ultimul timp progrese notabile. Cu pas de gigant s-a trecut, la Bucureşti, la demantelarea independenţei justiţiei. Concomitent, oficialii mint şi manipulează pe rupte.

Nou atentat la integritatea Justiției în România?

Nou atentat la integritatea Justiției în România?

Sub ochii mult atacaţilor ambasadori europeni şi americani, ale căror priviri alarmate sunt prea rar capabile să declanşeze o reacţie realmente viguroasă în cancelariile apusene, puterea pesedistă a început din nou să întoarcă roata istoriei. Esenţialul din ceea ce s-a promis la Bucureşti, acum un deceniu, în vederea izbăvirii României de pericolul rusesc prin aderarea ţării la structurile euro-atlantice, e sub un atac concentrat şi în mare pericol, mai nou.

Deşi puterea continuă să mimeze asiduu şi democraţia şi atlantismul, ofensiva lansată de ministrul PSD-ist al justiţiei, Tudorel Toader, asupra legilor justiţiei, vizează însăşi inima uneia din puterile cheie ale statului drept. E vorba de independenţa justiţiei. Care este, întotdeauna, independenţa magistraţilor de ingerinţa politică în actul de justiţie. Şi independenţa, fie şi relativă, de celelalte puteri ale statului. În speţă de cea executivă, guvernamentală, ca şi de cea legislativă, parlamentară.

Demolarea independenţei justiţiei, se ştie, omoară statul de drept şi democraţia liberală. Cea din urmă nu poate supravieţui unui sistem ce ucide separaţia veritabilă a celor trei puteri, prin menţinerea formală, dar anihilarea efectivă a uneia din ele. 

Or, contrarevoluţia pesedist-postcomunistă a lui Toader ţinteşte direct şi fără jenă spre cordul, creierul şi sistemul cardiovascular al acestui tip de democraţie. Cum anume? Simplu. Pe de o parte, prin deposedarea de putere a preşedintelui şi întărirea excesivă a autorităţii, asupra justiţiei, a binomului guvern-parlament. I se răpeşte şefului statului dreptul numirii procurorilor-şefi. Ceea ce dezechilibrează grav sistemul de „checks and balances

Iar pe de alta, prin transferul autorităţii supreme şi, deci, al controlului final asupra magistraţilor, din sfera celor aleşi de procurori şi de judecători, în subordinea aceluiaşi guvern, respectiv a ministrului justiţiei. Care ar urma să devină nu doar tartorul principalilor procurori, ci regele Inspecţiei judiciare, instanţa prin care penalii au încercat nu o dată să-i intimideze pe procurori şi judecători, judecându-le fărădelegile. Acum ar urma ca această instanţă să încapă sub un strict control politic. În fond, guvernul e, până la urmă, la cheremul parlamentului, căci supravieţuirea lui depinde de majoritatea forului legislativ. Iar cel din urmă e, în România, doldora de penali. De inşi, deci, pentru pedepsirea cărora e nevoie de justiţie. De una independentă.  

Dar Toader nu de întărirea instrumentelor demascării şi pedepsirii marilor corupţi din clasa politică se ocupă. Ci de multiplicarea mijloacelor de intimidare şi amendare a magistraţilor anticorupţie, prin crearea unui departament extraordinar, la Parchetul General, însărcinat eventual, ca direcţie specială, să-i supună supliciului unei urmări zise ”penale”, de fapt posibil politice, a magistraţilor. Aici se închide cercul mafiot. Aici mor DNA, parchetul general, CSM, Inspecţia judiciară, căci li se asasinează magistraţilor independenţa. Aici moare revoluţia din 22 decembrie 1989. Aici se preface România într-un stat poliţienesc, în care poliţia politică nu se mai ocupă de toţi cetăţenii, ca pe vremea Securităţii ceauşiste, ci doar de magistraţi, disciplinându-i, în numele puterii parlamentare, pe slujitorii statului de drept.

Şi tot aici ar trebui să se înţeleagă clar în România, ca şi la Bruxelles, Berlin ori Washington, că manevrele propuse de ministrul justiţiei, Tudorel Toader, departe de a întări acest stat, sunt demersuri care îl omoară pur şi simplu cu zile. Căci reprezintă împreună o manieră simplă şi de maximă eficienţă de punere a unui lup din cale afară de hulpav paznic la stână.

De maximă eficienţă pentru că, fără a fi pus cineva în mod vizibil, la zid, astfel încât victimele neîmpuşcate să se alerteze şi să se repeadă la călău, penalii îi încalecă definitiv pe cei puşi să le zăgăzuiască elanul criminal, păstrând intactă eticheta democraţiei şi a statului de drept.

Concomitent, penalii au aruncat în luptă toate bateriile dezinformatoare, propagandistice, diversioniste şi manipulatoare de care dispun nişte ex-comunişti ori mafioţi târşiţi în rele, hotărâţi să reinventeze ad-hoc, să falsifice ori să acopere, după nevoile momentului, cuvinte, sensuri, fraze şi sintagme.

În acest fel se maschează ceea ce, în esenţă, este un efort de repolitizare totală a justiţiei româneşti. Una prezentată mincinos, de către oamenii puterii PSD-ist-ALDE-iste, ca un demers reformist pasămite legitim, inspirat, chipurile, de „modelul francez” şi de presupuse ”recomandări” ale UE. Or, toate acestea sunt minciuni sinistre. Concomitent, se deturnează şi atenţia de la planul crimei de săvârşit asupra democraţiei liberale şi a statului de drept prin diversiuni adesea naţionaliste şi xenofobe, lansate la televiziunile clientelare. Potrivit cărora "străinii nu ne-ar lăsa" şi fac şi dreg, bla bla.

În faţa acestui asalt de o virulenţă fără precedent asupra justiţiei româneşti şi a discernământului cetăţenilor nu mai rămân deschise decât două întrebări. Cum vor reacţiona românii? Dar forurile europene?

Ar fi o eroare capitală ca apărătorii statului de drept românesc să se bazeze excesiv pe preşedinte sau pe Occident. Europenii, scindaţi ei înşişi, fac bicicleta cu apa la gură, de vreme ce sunt imersaţi în tentative disperate de rezolvare a mai multor crize simultane. Franţa încearcă să se salveze pe ea însăşi, America să se regăsească, iar Germania e înainte de alegeri decisive.

Fără susţinere parlamentară şi fără un referendum pe justiţie, dar poate şi cu o astfel de consultare populară, şeful statului român pare să fie afectat de impotenţa pe care anglo-saxonii o atribuie unei așa-zise ”lame duck”. I se iau (nu i se dau) prerogative, după cum vrea muşchiul lui Liviu Dragnea şi după cum pofteşte puterea PSD-istă.

În schimb, românii au dovedit în repetate rânduri că înţeleg mizele aflate-n joc. Şi că, dacă sunt solidari, ştiu să nu fie o raţă paralitică.