1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Constituţia ca scop în sine, cu aluzie la scandalul recent

La nivelul elitei politice, românii dau impresia că aşteaptă ca cineva, din lumea largă, să-i înveţe la ce să aspire, să le indice scopurile sau să-i înveţe ce să-şi dorească.

Poate că nimeni nu a exprimat mai bine marea slăbiciune a spiritului public românesc decât fostul consilier prezidenţial Cristian Diaconescu. Îngrijorat de scandalul care a cuprins serviciile secrete şi de posibila lor implicare în politica domestică, el a făcut o previziune sumbră: ”Dacă toate aceste aspecte, reale sau nu, nu le vom rezolva cât se poate de repede – şi-aici vă dau o ştire – în cinci ani devenim indezirabili în NATO!”

Se străvede clar de aici că lumea politică din România simte nevoia unei autorităţi exterioare. Câtă vreme a avut în faţă obiectivul admiterii în UE şi NATO şi a primit ceea ce se numeşte un road map, a făcut progrese, dar din clipa în care obiectivele acestea au fost atinse, s-a văzut dintr-o dată fără „indicaţii de drum“ şi fără scop. De atunci, România bate pasul pe loc şi e clar că nu are habar ce trebuie să facă. Să păstreze leul o vreme mai îndelungată sau să adere la euro? Să facă autostrăzi? Sau să repare drumurile existente? Să facă agricultură? Sau să investească în IT? Să facă reforma Educaţiei? Sau mai bine să încurajeze migraţia muncitorilor şi studenţilor căci ”aici oricum nu au nicio şansă”? Să vândă repede ce are (metale preţioase, gaze de şist), căci viaţa e scurtă? Sau să mai păstreze câte ceva şi pentru generaţiile viitoare?

Toate aceste dileme nu sunt inventate, ele s-au pus, din păcate, chiar în aceşti termeni. În tot ce fac şi spun liderii politici, se simte o rătăcire şi o lipsă de scop, un gol în care proliferează toate interesele particulare. Dacă românii nu ştiu ce să facă cu vestigiile lor istorice şi cu resursele lor naturale, ca la Roşia Montana de exemplu, se găsesc repede alţii care au proiecte precise. Totuşi nimeni nu resimte mai acut acest vid decât politicienii înşişi, căci ei sunt somaţi în fiece clipă să vorbească, să asume, să facă, să ia decizii, într-un cuvânt să funcţioneze pe baza unui proiect.

Aşa încât unii dintre ei regresează. Se întorc, în disperare de cauză, la obiective mai vechi. Dacă România a fost admisă în UE, nu înseamnă că va sta acolo veşnic: ea ar putea fi dată afară. Aşadar, dacă până acum s-au făcut unele reforme ca ţara să fie admisă, de acum încolo ar trebui făcute altele ca ţara să nu fie exclusă. La fel şi cu NATO. Iată cum fostul ministru de justiţie din epoca în care România era doar candidată, redescoperă vechiul proiect al admiterii în NATO şi îi conferă o nouă actualitate, avertizând cu riscul excluderii. Iată cum, în lipsă de ceva mai bun, România tinde să-şi găsească un nou proiect de ţară: să nu fie exclusă de acolo unde a reuşit cu greu să parvină.

Se poate înţelege, astfel, mai bine şi nevoia psihologică pe care o manifestă unii politicieni de a susţine conservarea pe termen nedefinit a MCV. Ei nu pot formula un proiect pentru concetăţenii lor decât în termenii negativi ai ameninţării şi repercusiunilor. MCV a dat rezultate, într-adevăr, dar tocmai asta este problema: dacă instituţiile româneşti sunt disciplinate numai pe calea constrângerii externe, atunci ele vor rămâne pentru totdeauna în starea lor de infirmitate morală şi MCV nu va fi ridicat niciodată, căci el reproduce nevoia psihologică de a fi mereu reinstituit. MCV creează nevoia de MCV.

Se vorbeşte mult despre semnificaţia votului din 16 noiembrie. Dar se vorbeşte prost, căci se pierde esenţialul. Anul trecut, în cursul alegerilor prezidenţiale, oamenii au sperat că România va încheia faza minoratului şi că va găsi puterea să-şi gândească viitorul pe cont propriu, că politica românească va găsi, în fine, resurse să propună proiecte pentru cei care vor să trăiască pe mai departe în această ţară şi care au curajul şi forţa morală de a gândi pentru mai multe generaţii. Majoritatea electoratului a ales un candidat integru, dar, aşa cum s-a văzut prea bine, i-a respins pe aceia care au făcut paradă de integritate, căci purtau cu ei, chiar fără voie, dialectica pedepsei şi recompensei şi nu în ultimul rând a autorităţii externe.

În sfârşit, ca să ne întoarcem de unde am plecat, România nu are nevoie de NATO ca scop în sine, ci ca să-şi poată atinge mai bine scopurile. Aşa au fost prezentate, pe bună dreptate, lucrurile la început, aşa le-au văzut cu siguranţă şi americanii şi întreaga lume, ca pe un cadru de securitate menit să ofere românilor posibilitatea de a-şi împlini aspiraţiile. Dar care sunt acestea? Problema e mai gravă decât pare, căci la nivelul elitei politice, românii dau impresia că aşteaptă ca cineva să-i înveţe la ce să aspire şi să le indice scopurile; să-i înveţe ce să-şi dorească.

Dar câtă vreme mesajul mesianic întârzie să apară, am putea începe cu câteva lucruri modeste. Ar fi nimerit, de pildă, ca, printre altele, politica românească să-şi propună ca scop în sine respectarea integrală a Constituţiei, separarea puterilor în stat şi, cu trimitere directă la scandalul zilei, instituirea unui controlul civil real asupra serviciilor de informaţii. Asta pentru început.