Conservatorismul impus de sus

Subsidiaritatea este un principiu potrivit căruia problemele sunt rezolvate cel mai bine de aceia care le cunosc în mod direct. Cu alte cuvinte, o comunitate locală este în măsură să ştie mai bine de ce are nevoie şi cum trebuie să se administreze decât Guvernul de la Bucureşti. Reforma sănătăţii ne-a oferit un exemplu excelent: Guvernul a închis mai multe spitale, pornind de la statistici şi necesităţi abstracte, dar câteva comunităţi locale, opunându-se Centrului, şi-au exprimat intenţia de a le menţine în viaţă. Comunităţile locale au o altă viziune despre ce este necesar şi ce este mai puţin necesar, iar subsidiaritatea, ca principiu general, le dă acestora prioritate. În virtutea acestei filozofii administrative, lucrurile trebuie organizate în aşa fel încât comunităţile locale să dispună de cât mai multe resurse pentru a putea susţine propriile priorităţi.

Reforma propusă de PDL în Bucureşti aduce în discuţie principiul subsidiarităţii, dar într-un mod mai degrabă neaşteptat. PDL se străduieşte, cel puţin declarativ, să se apropie cât mai mult de spiritul partidelor populare şi creştin-democrate europene care acordă subsidiarităţii o importanţă de prim ordin. În Germania occidentală şi în Italia, creştin-democraţii au readus politica la nivelul comunităţilor locale după epoca regimurilor fasciste care centralizaseră administraţia proiectând mari lucrări publice, iniţiind proiecte de sistematizare şi privilegiind o arhitectură unitară. PDL în schimb, nu pare să acorde subsidiarităţii aceeaşi valoare sau pare să-i ignore semnificaţia. Este adevărat că şi situaţia românească este destul de diferită.

După căderea comunismului s-a produs o largă descentralizare a administraţiei Capitalei şi dezbaterea de acum se raportează la rezultatele unei lungi perioade de administrare “în mic”, în absenţa unei autorităţi unificatoare. PDL pare preocupat să semnaleze defectele autonomiei locale şi să redescopere virtuţile vechiului centralism, capabil de planificare şi viziune unitară.

Argumentul principal al PDL este unul, la prima vedere, surprinzător, pentru că nu se mai adresează publicului cel mai larg cu putinţă. De data aceasta nu mai este vorba de salubritate, ci de urbanism şi de conservarea patrimoniului, de tradiţie şi armonie urbană. PDL caută să-i recâştige pe bucureştenii care îşi amintesc oraşul de altădată sau care aspiră livresc la vremurile apuse, la cei cultivaţi, care preţuiesc casele vechi şi care sunt preocupaţi de însemnele identităţii istorice. PDL îşi propune, aşadar, un spirit conservator, dar nu prin subsidiaritate ca în Vest, ci, dimpotrivă prin recentralizare administrativă. Un fel de conservatorism impus de sus. Nimeni nu pare să aibă încredere în spiritul popular şi iniţiativa locală. Este exact pe dos decât în Occident.

Dar întrebarea este dacă recentralizarea administraţiei va avea, cu adevărat, efectele promise. Astăzi se fac prea multe derogări de la planurile de urbanism zonal ceea ce împiedică un control asupra dezvoltării oraşului. Or, ipoteza PDL este că recentralizând decizia, controlul va fi mai strict.

Şi totuşi, este de observat că nu descentralizarea ca atare a deciziei se află la originea derogărilor, ci corupţia. Afacerile imobiliare au reuşit să-şi impună interesele în prea multe situaţii prin procedee care nu pot fi dovedite, dar care nu sunt ignorate de nimeni. Iar fostul ministru al Culturii, Teodor Paleologu, semnala, la un moment dat, procedeele în aparenţă inofensive prin care mafia imobiliară se strecoară până la cele mai înalte nivele ale guvernului.

Este firesc, de aceea, să ne întrebăm dacă centralizarea administraţiei va eradica şi corupţia. Sau poate va centraliza şi mita? Nu cumva, în loc să meargă la sectoare, mita va merge direct la primăria generală? Aceasta este întrebarea.

Autor:Horaţiu Pepine

Redactor: Rodica Binder