1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Moldova

Conflictul transnistrean în 24 de ani: greșeli și perspective

2 martie 1992 este o dată care a marcat pentru totdeauna istoria Republicii Moldova, fixând începutul unui conflict de peste douăzeci de ani.

Despre evenimentele de atunci, dar și despre folosirea pentru prima dată a tacticii războiului hibrid, a vorbit în exclusivitate pentru DW, generalul Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne a Republicii Moldova (1990-1992), dar și ministru al apărării (1992), care a participat la operațiunile militare din timpul conflictului.

Generalul Ion Costaș

Generalul Ion Costaș

DW: Dle Costaș, care au fost premisele și geneza conflictului din regiunea transnistreană a Republicii Moldova?

Ion Costaș: Mulți astăzi să tem să spună ca acesta nu a fost un conflict ci război, conform tuturor regulilor științei militare. A fost războiul unui stat care deținea monopolul de arme și muniții contra unei societăți care era divizată, fără armată regulată și nici armament cu care să opună rezistență contra imperiului sovietic. Cum putem să vorbim despre un conflict când în confruntări au fost implicate artilerie grea, rachete, aruncătoare de mine, tancuri și alte mașini blindate? E absurd.

Un al doilea argument că atunci a fost război și nu conflict este faptul că în operațiunile militare din Transnistria a fost implicată Armata a 14-ea sovietică. Dacă e să fac o comparație cu situația actuală din Donbas, atunci acolo e mai mult un război camuflat, unde armata rusă nu este implicată direct în confruntări, pe când la noi armata regulată a participat direct la operațiunile militare. Faptul acesta, de agresiune rusă împotriva statului nou creat Republica Moldova, a fost confirmat și de structurile europene de justiție.

Fiind ministrul de interne până în 1992 eu foarte bine cunosc cum au evoluat evenimentele de atunci. În anii 1988-89 eu am fost în Parlament, unde am votat pentru grafia latină. Acesta a fost un gest neplăcut pentru Moscova și atunci ei au activat uneltele pe care le aveau în Transnistria, prin structurile militarea subordonate regimului. În fruntea lor se afla Igor Smirnov, care a pornit revolta împotriva Chișinăului prin organizarea unui referendum la care au participat aproximativ 200 de mii de oameni și care doreau crearea unei republici nistrene în componența R. Moldova.

DW: Când de fapt a început acest război, deoarece mulți consideră că el a început doar în 1992?

IC: Eu sunt de părerea că războiul nu a început la data de 2 martie 1992, ci mult mai înainte. Acesta a început în 1990, prin declanșarea unui război latent, numit actualmente hibrid. Mai întâi a fost pregătită populația. Faptul că R. Moldova a dorit să aleagă un nou alfabet și o nouă denumire a limbii a fost un semnal din care ei au înțeles că noi vrem să ne unim cu România. Acesta era un pericol pentru ei și atunci au efectuat primele tentative de destabilizare a situației. În octombrie 1990, după ce noi ne-am proclamat independența, la Dubăsari s-au început mișcările militare și revoltele. Pe podul din acea localitate s-au înregistrat primele jertfe umane - milițienii. Paralel, s-a început și separatismul în Găgăuzia, iar noi trebuia să acționăm pe două planuri. Dar, problema cea mai mare era că nu aveam nici forță și nici oameni. Parlamentarii de atunci erau foști lideri de colhozuri și considerau că trebuie să se implice doar Ministerul de Interne. Ei nu doreau să plece pe teren și să discute cu societatea, să le explice oamenilor ce se întâmplă. Astfel, oamenii din aceste regiuni separatiste au fost ușor convinși că R. Moldova este un dușman pentru ei.

O sursă de înarmare a separatiștilor și cazacilor din regiune era Armata a 14-ea, care le oferea armament și ei puteau să opună o rezistență masivă trupelor de miliție moldovenească care nu aveau pregătirea respectivă și nici armament. Aceste forțe se înarmau de la depozitele de la Varnița sau Cobasna. Au fost ciocniri în urma cărora au murit oameni. După aceasta au urmat alte încercări în orașele Grigoriopol sau Vulcănești. Aceasta deja era o parte a războiului.

Mai apoi, din regiunea Odesa, la Tiraspol au venit o mulțime de gardiști din Uniunea Cazacilor Mării Negre care erau instruiți de ofițerii armatei a 14-ea. Conform datelor noastre atunci din orașul ucrainean Limansk au venit peste 100 de autobuze. O parte din ei au fost orientate spre Comrat, unde noi aveam poziții mai slabe. La acel moment, comandatul diviziei de la Bolgrad, generalul Vostreakov, a trimis în sudul Moldovei trei batalioane cu mașini blindate. Ele staționau pe teritoriul Găgăuziei și erau pregătite ca în caz că voluntarii noștri vor înainta, ei trebuiau să înăbușe aceste revolte.

Provocările au fost permanente, până ce la 2 martie 1992, confruntările trebuiau să ia o nouă amploare, în care oficial deja s-au implicat forțele militare ale Federației Ruse. Țin să menționez că până atunci ei acționau doar din umbră. Acesta este considerat apogeul războiului. Tot atunci, văzând că sunt multe vărsări de sânge am decis să formăm armata națională, folosind munițiile din dotarea Ministerului de Interne pentru că odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, Armata a 14-ea a evacuat tot armamentul consistent în partea stângă a Nistrului.

DW: Republica Moldova a pierdut acest război? În fața cui? Care a fost rolul Federației Ruse?

IC: Cu părere de rău, țin să constat că noi am pierdut acest război. Noi nici nu puteam câștiga. Cu cine și cu ce să obținem o victorie? Cu bețele de floarea soarelui împotriva unei armate de specialiști, bine pregătiți tactic și care erau dotați cu muniții? Despre ce putem vorbi acum?

Noi am încercat să opunem rezistență pentru ca să ne apăram integritatea și onoare acestei fâșii de pământ românesc Republica Moldova. Noi am răspuns unei provocări. A fost ocupat un post de miliție de la Bender, iar acesta a fost un focar la care Mircea Snegur, primul președinte al țării, având cunoștințe aproximative militare, a răspuns acesteia. El a fost consultat de „sfetnicii” lui, care erau departe de a fi patrioți, erau foști securiști ai KGB-ului. Noi eram foarte nepregătiți pentru acel război, dar am răspuns provocării. Fără a avea armată și doar cu voluntari.

Pe de altă parte, noi am avut atunci o clasă politică slabă, care nu dorea un conflict și ceda repede. În cadrul unei operațiuni secrete desfășurate la Kiev eu l-am prins și l-am adus la Chișinău pe liderul și viitorul președinte al Transnistriei, Igor Smirnov. L-am încuiat în subsol pentru că era un bandit, care a creat un alt stat pe teritoriul unui stat. Din cauza fricii politicienilor de atunci și a presiunii de la Moscova, el a fost eliberat.

Astfel, finalul a fost trist pentru noi. După mai mulți ani m-am întâlnit cu prietenul meu, generalul Wesley Clark, care mi-a zis de fapt adevărul despre cum s-a sfârșit războiul. Astfel, NATO și mai mulți conducători din Europa l-au rugat pe fostul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, să înceteze războiul. Deoarece, dacă se începea un noi război în Balcani, atunci acesta putea deveni o nouă catastrofă. Elțin l-a chemat pe Snegur și pe liderul de la Tiraspol, Igor Smirnov, și i-a așezat la masa de negocieri.

DW: De ani de zile se încearcă soluționarea acestui conflict. Au fost implicate și organizațiile internaționale. De ce totuși nu se reușește să se ajungă la consens?

IC: Nu se dorește și nu se va dori ca acest conflict să fie rezolvat. Istoria e mult mai complicată. Astfel, atunci când s-au pus bazele creării Uniunii Sovietice, au fost găsite locurile vulnerabile ale celor 15 foste republici. Atunci s-a stabilit că Transnistria poate fi locul nostru vulnerabil. Această regiune nu ne-a aparținut niciodată nouă și a fost creată intenționat de Stalin. Al doilea focar a fost, după cum știți, Găgăuzia - o regiune populată de mai multe etnii. Mai apoi, în Parlamentul de la Moscova, în timpul lui Gorbaciov, erau mai mulți politicieni care au dorit să țină în componența Uniunii Sovietice nou proclamata Republică Moldova. Unul dintre aceștia a fost Anatolii Lukianov, fostul președinte al Sovietului Suprem de la Kremlin, care este considerat părintele separatismului din regiunea noastră.

Astfel, Rusia era pregătită ca, în cazul în care Moldova va dori să fie independentă, să creeze rapid o nouă republică în Transnistria. Acesta era un element de contrabalansare, care avea scopul împiedicării unirii Republicii Moldova cu România.

DW: Ați scris o carte în care aduceți argumente precum că tactica războiului hibrid a fost pentru prima dată folosită în Transnistria. Ce presupune acesta?

IC: Lucrarea este publicată în trei limbi - română, rusă și engleză. Astfel, am avut o întâlnire în 2014 cu mai mulți oficiali NATO care au fost interesați de lucrarea mea, deoarece ceea ce s-a întâmplat în regiunile de Est ale Ucrainei este tras la indigo cu ceea ce s-a întâmplat în R. Moldova la începutul anilor 90. Ei au practicat pentru prima dată această schemă la noi, iar mai apoi au aplicat-o cu succes și în alte regiuni, cum ar fi, de exemplu, în Abhazia, Georgia.

Războiul hibrid s-a pregătit minuțios pe timpul lui Ianukovici timp de 6-7 ani în Crimeea. Omuleții verzi au lucrat pe un teren foarte propice, deoarece populația de acolo era majoritară pro-rusă. Ucraina se confrunta cu probleme economice și rușii i-au convins că e mai bine să se unească cu Moscova. Și, iată că, peste noapte, introducând forțe suplimentare, au cucerit regiunea foarte ușor.

Concluzia mea este că un război hibrid poate avea succes doar atunci când societatea este pregătită pentru aceasta. Atunci când populația este manipulată, nu se opune invaziei armatei imperiale.

DW: Totuși acum este pace. Cu toate că mulți afirmă că este fragilă datorită faptului că este asigurată de misiunea de pacificare reprezentată de militarii Federației Ruse. De ce s-a ajuns la acest format?

IC: Noi ne temem să zicem că aceasta este o armată de ocupație și că o bucată din țara noastră se află sub această ocupație. Atunci când a fost semnat armistițiul de încetare a focului, a fost semnat un contract care stipula rămânerea Armatei a 14-ea pe teritoriul Transnistriei. Era un non-sens deoarece nicio fostă republică din cele 15 nu a acceptat staționarea pe teritoriul său a munițiilor și a armatei imperiului rus. Au fost niște prostii și greșeli strategice care au dus la faptul că această armată se află și până în zilele noastre pe teritoriul nostru suveran și independent.

Aceasta nu este o misiune de menținere a păcii, este o armată regulată, bine dotată militar, care susține separatismul din acea regiune. S-a ajuns la faptul că ei antrenează armata transnistreană care este, actualmente, mai mare decât armata R. Moldova. Astfel, chiar și astăzi noi suntem numeric, logistic, mai slabi decât armata de după Nistru. La aceasta se mai adaugă și depozitul de muniții din Cobasna, unde sunt păstrate peste 20 de mii de tone de armament. Ele sunt învechite, dar pot fi folosite oricând.

Eu cred că misiunea de menținere a păcii nu trebuie să fie una militară. Ea trebuie să fie una civilă, la fel ca în alte regiuni ale lumii. Trebuie schimbat formatul, deoarece acești militari ruși controlează punctele de trecere a așa-zisei frontierei, iar cu doi ani în urmă au împușcat un tânăr moldovean.

DW: Cum vedeți Dvs soluționarea acestui conflict?

IC: Cu părere de rău, noi suntem fără susținere în cadrul negocierilor. Pe timpuri, România era parte a procesului de soluționare a conflictului în formatul 5+2, dar rușii au scos-o, prin diferite mijloace, din procesul de negocieri.

Totuși, sunt mai multe căi de rezolvare a crizei. O variantă ar fi schimbarea acestui teritoriu, la care pretindea Ucraina de mult timp în schimbul regiunilor istorice - sudul Basarabiei sau nordul Bucovinei. Dar, luând în considerație ceea ce se întâmplă în Ucraina ar fi greu de închipuit.

A doua versiune ar fi acordul rușilor de a nu mai finanța regiunea Transnistreană. Astfel, cei de la Tiraspol ar putea înțelege că unica soluție de viitor este reintegrarea țării și să termine cu separatismul. Iar noi să acordăm niște drepturi suplimentare acestei regiuni.

A treia versiune pe care o văd eu viabilă la momentul dat este integrarea noastră în Uniunea Europeană și apropierea de România, atât economic, cât și social și politic. Unica țară care pe noi poate să ne salveze și să ne primească cu toate păcatele pe care le avem este țara vecină.

Vă mai recomandăm