1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Condamnarea comunismului a fost abrogată

Dezvelirea unei statui a poetului Adrian Păunescu pare să marcheze împlinirea unei reabilitări treptate care pune totodată în discuţie actul oficial de condamnare a comunismului

Bustul lui Adrian Păunescu, dezvelit în parcul bucureştean Grădina Icoanei, pare să fie revanşa spiritului public. Contrazis mereu în anii din urmă şi constrâns la defensivă, el pare să revină pe vechile sale poziţii. Condamnarea comunismului rostită oficial de la înălţimea autorităţii de stat, a provocat o uriaşă contrarietate, căci pretindea societăţii să opereze tăieturi şi delimitări în propriul ţesut, în straturile sale cele mai intime. Adrian Păunescu a fost un poet cu un anume fel de talent, dar a fost totodată un susţinător zelos al regimului ceauşist, un linguşitor nedemn, un carierist vanitos şi oportunist. Distincţia aceasta logică, deşi formulată în atâtea rânduri, nu a intrat cu adevărat în conştiinţa publică. Cu excepţia unei minorităţi exigente, care nu a ezitat să opereze disocieri dureroase, restul societăţii a continuat să nutrească afecţiune şi admiraţie faţă de poetul care mângâiase coarda sentimentului naţional.

Aici rezidă aspectul cel mai caracteristic: societatea românească a denunţat politica vechiului regim, continuând să rămână solidară cu oamenii săi. Cu excepţia lui Ceauşescu însuşi, oamenii regimului comunist nu au fost condamnaţi personal, nu au fost supuşi niciodată unor judecăţi disociative, continuând să fie priviţi indistinct. De aceea nici opozanţii cunoscuţi nu s-au bucurat de vreo recunoaştere specială, fiind topiţi, la rându-le, în indistincţia globală. Lumea s-a despărţit de vechea politică, dar oamenii, cei mai mulţi dintre ei, au rămas loiali unii altora, în virtutea unei solidarităţi neexplicite. Realitatea tristă este că opozanţii anticomunişti au fost priviţi nu ca eroi, nu ca oameni cu care să te fi identificat, pe faţă sau în secret, ci mai curând ca elemente neliniştitoare. Opozanţii, la orice nivel, păreau să pună în pericol solidarităţile difuze care asigurau coeziunea socială dincoace de ideologia regimului comunist. Este posibil, de exemplu, ca Paul Goma să fi resimţit această reticenţă colectivă, această crispare de grup, cu o sensibilitate ieşită din comun şi să se fi instalat, de aceea, definitiv într-un spaţiu de străinătate radicală. Exclus, el a asimilat excluderea ca fiind patria sa cea mai adevărată.

Festivitatea care a avut loc sâmbătă, în parcul Grădina Icoanei din Bucureşti, a fost relativ săracă şi tulburată de câteva proteste, dar ea a fost totuşi validată de înalte instanţe ale societăţii româneşti: Fostul preşedinte al Academiei Române, criticul literar Eugen Simion a rostit un discurs de canonizare literară, un înalt ierarh ortodox (P.S. Varlaam Ploieşteanul) a transmis la rândul său omagiul părintelui patriarh Daniel, primarul sectorului 2, Neculai Onţanu a anunţat o serie întreagă de comemorări care au alăturat pe Adrian Păunescu lui Mircea Eliade, Petre Ţuţea şi Mircea Vulcănescu.

Reabilitarea totală a lui Adrian Păunescu s-a petrecut pe nesimţite, ea devenind evidentă cu ocazia morţii sale, când guvernul condus de Emil Boc a organizat o ceremonie oficială cu onoruri militare. Preşedintele Traian Băsescu a trimis el însuşi o coroană de flori şi s-a recules la căpătâiul poetului. Dar nu s-a remarcat că şeful statului a abrogat cu această ocazie actul însuşi al condamnării comunismului. În mod formal, preşedintele nu s-a dezis de actele sale din trecut, dar a făcut, cu această ocazie, o declaraţie simbolică foarte puternică: nimeni nu va mai fi judecat după faptele sale din timpul regimului comunist.

În lumina acestei înfrângeri, actul însuşi al condamnării oficiale a comunismului a părut să fie o eroare. Preşedintele nu a fost la înălţimea rolului şi s-a dezis, fără explicaţii, de propriile acte. În schimb, etatizarea anticomunismului a prilejuit o contra-mişcare (anti anticomunismul) care şi-a tras energia nu din forţa ideilor, ci din faptul însuşi de a contesta o autoritate instituită. Anticomunismul oficial a oferit de fapt marxismului post-comunist legitimitatea oricărei mişcări libertare şi cea mai bună platformă de a-şi disemina ideile. În mod paradoxal, în România ultimilor ani, voinţa de a impune anticomunismul ca doctrină de stat a slăbit frontul, căci l-a privat de energia pe care o au ideile populare, vii, opuse mereu formelor anchilozate. Dar probabil că situaţia românească în care anticomuniştii au fost mereu o minoritate, ar fi pretins ca ideile lor să rămână în sânul societăţii civile, ca ferment creator, ca provocare permanentă adresată sufletului gregar, cultivat cu tot dinadinsul de poezia unui Adrian Păunescu.