1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

"Concertul“ lui Radu Mihăileanu, între Bayreuth şi Salzburg

"Concertul”, filmul lui Radu Mihăileanu, a fost lansat în Germania în timp ce ilustrele festivaluri ale verii, cel muzical de la Bayreuth şi cel dramatic şi muzical de la Salzburg, ţin capul de afiş.

default

Cine nu-şi poate permite să se deplaseze nici la Salzburg nici la Bayreuth, cine a ratat şi transmisiunile în direct la televiziune ale unor momente de vîrf, cum a fost concertul dirijat de Daniel Barenboim la Festspielhaus din oraşul natal al lui Mozart, în program cu piese de Beethoven, Boulez şi Bruckner, deci cine a scăpat toate aceste ocazii, a avut şansa ca, în emisiunea Aspekte, difuzată la finele săptămînii pe canalul doi, ZDF, al televiziunii publice germane, să se „rebranşeze” la actualitatea culturală.

Prin urmare, poate fi vizionat pe marile ecrane un „Concert”, cum nu s-a mai văzut şi auzit pînă acum, un film realizat de Radu Mihăileanu, care a făcut săli arhipline în Franţa, anul trecut, a obţinut două premii „Cesar”, a fost prezentat deja şi în România şi iată, în sfîrşit, rulează de cîteva zile şi în Germania.

Segmentul rezervat de emisiunea Aspekte peliculei „Concertul” a fost şi o ocazie de a-l reîntîlni, via TV, pe regizorul cunoscut şi apreciat deja pentru filmele sale precedente, „Trenul vieţii” şi „Trăieşte!”.

Hazul de necaz

Mihăileanu explica, în scurtul interviu difuzat, de ce miza pe principiul hazului de necaz duce la o mai pregnantă evidenţiere a dimensiunilor răului.

Faptul că în timpul lui Brejnev un puseu de antisemitism s-a soldat cu eliminarea unor instrumentişti evrei din orchestra Teatrului Bolşoi ar putea părea neverosimil. Nu este singurul caz. Relatate, tematizate, ecranizate, fapte petrecute în estul Europei, în timpul dictaturilor comuniste, în ciuda caracterului lor absolut real, deşi inimaginabil, par a ţine încă de domeniul ficţiunii.

În România, la mijlocul anilor 80, într-unul din accesele sale de naţionalism halucinant, Ceauşescu a decis desfiinţarea programelor regionale de radio, în limbile „naţionalităţilor conlocuitoare” - a se citi maghiară şi germană…Cîţi îşi mai amintesc de acest episod?

Cum, cînd şi de ce se plînge şi se rîde în est şi în vest

Între estul şi vestul continentului persistă, şi la două decenii după prăbuşirea regimurilor comuniste, o falie în orizontul de receptare, fie că este vorba de cinematografie sau de literatură. De aceea, dacă nu se plînge se rîde totdeauna altfel şi, uneori, din cu totul alte motive, în sălile de cinema din estul şi în cele din vestul Europei. Mi-am dat seama (pentru a cîta oară), de această stare de lucruri vizionînd la Köln „Concertul” lui Radu Mihăileanu.

Talentul unui cineast, ca şi al unui scriitor, rezidă între altele şi în abilitatea de a transmuta marile şi micile episoade ale istoriei în poveşti de viaţă, în story-uri de sine stătătoare.

Radu Mihăileanu a ştiut dintru început, aşa cum deja binecunoscutul şi inimitabilul său „stil” (asemănător, poate, doar cu cel al cineastului italian Roberto Begnini din „Viaţa e frumoasă”) ca, pornind de la fapte reale , cumplite, tragice să imprime naraţiunii cinematografice un viraj brusc spre satiră, farsă, burlesc, rocambolesc, cu scurte opriri melodramatice în plină cavalcadă a absurdului.

Muzica şi armonia lumii

"Concertul ” aduce cu un basm amar. Andrei Filipov, odinioară dirijor celebru, s-a opus eliminării din orchestra Teatrului Bolşoi, în timpul lui Brejnev, a instrumentiştilor evrei. Refuzul este pedepsit, dirijorul este degradat la statutul de „om de serviciu”.

Anii trec şi îi este dat să descopere un fax, adresat actualei conduceri a Teatrului, în care orchestra este chemată să concerteze la Paris. Îi vine ideea să-i mobilizeze pe foştii instrumentişti „scoşi la vatră” care între timp au îmbrăţişat cele mai imprevizibile meserii pentru a supravieţui.

Cu ajutorul bunului său prieten ca şi al fostului director administrativ, comunist înveterat, dotat însă cu un acut spirit organizatoric, funambulescul plan prinde viaţă, dar ameninţă să se transforme într-un fiasco înainte de a deveni un triumf.

Apoteotic, Concertul în re major, opus 35, pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, interpretat la Paris, fără „probă generală”, de resuscitata veche şi adevărată orchestră a „Bolşoi”-ului, este expresia muzicală a însăşi mult visatei armonii care, în idealista, utopica şi melodramatica viziune a lui Filipov, îi uneşte pe oameni.

De alfel,durata unor secvenţe melodramatice perturbă, din păcate, ritmul extrem de alert, ingenios sincopat, al acţiunii, ca şi fluxul dialogurilor poantate, amuzante, savuroase, tragi-comice, punctate de stereotipii şi clişee inspirat luate în răspăr.

Criticii de specialitate au remarcat „disonanţele melodramatice” dar şi harul regizorului de a învălui în umor şi a trata cu bonomie tertipurile „nevinovate” la care, pentru a scăpa cu viaţă din încercările nemiloase ale destinului şi de samavolniciile istoriei, oamenii adesea recurg.

Unii blogheri entuziaşti au ţinut, imediat după lansarea „Concertului” pe marile ecrane din Germania, să-i mulţumească lui Mihăileanu şi …lui Ceaikovski, pentru acest film.

Autor:Rodica Binder
Redactor: Petre M.Iancu