1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Componenta iraţională a votului

Simpla observaţie empirică ne arată că votul democratic nu este o alegere pefect raţională, nu este un calcul exact legat de costuri şi beneficii.

După alegerile din 9 decembrie, ca şi după alte rânduri de alegeri, s-a tot vorbit, cu intensităţi diferite, despre mecanismele intime ale votului, într-o încercare de a explica de ce românii votează „greşit”. Lăsând la o parte faptul că, în România, toată lumea pretinde că a vota cu adversarii este o greşeală inadmisibilă, dacă nu cumva un gest huliganic, preocuparea pentru componenta iraţională a votului este legitimă.

S-a tot spus în ultima vreme că românii sunt victimele hipnotizate ale unui post de televiziune sau, într-o tentativă de explicare mai ambiţioasă, că ar exemplifica o formă de conduită antisocială, asemenea acelora care, cu obscure motive concurenţiale, distrug telefoanele publice. Deşi, evident, diferite ca valoare argumentativă, aceste „teorii” au ca punct comun faptul că ierarhizează votul în funcţie de preferinţele uşor de ghicit ale autorilor. „Huliganii” electorali, ca şi iepurii hipnotizaţi de şarpele mediatic, sunt aceia care votează „greşit” .

Au existat însă şi tentative mai bine aşezate teoretic şi bine susţinute de analiza statistică. Este de semnalat analiza lui Vlad Tarco (Contributors.ro), care aplică teoria votantului median la situaţia politică românească din preajma recentelor alegeri parlamentare. Reiese din această analiză că rezultatul votului din 9 decembrie şi succesul Uniunii Social Liberale ar fi rezultatul unei anumite realităţi sociologice obiective. Formarea alianţei dintre PSD şi PNL apare implicit ca decizie raţională a unor profesionişti ai politicii.

O asemenea abordare ştiinţifică are avantaje evidente, dar ea evită (în deplină cunoştinţă de cauză) orice discuţie despre valori. Din perspectiva acestei analize a acţiunii colective nu există vot „corect” şi vot „greşit”. Aşa se explică de ce analizele acestea sunt de cele mai multe ori ignorate de dezbaterea publică captivată în primul rând de discuţia pătimaşă despre ce este „bine” şi ce este „rău”, despre „sensul” istoriei şi despre cauzele profunde ale neîmplinirii româneşti. Dar cu toate că discursul pătimaş despre alegerile „corecte”, fie el şi camuflat într-o aparent calmă desfăşurare de argumente, se înfundă invariabil în obscurităţi nedemonstrabile, el are măcar meritul că atrage atenţia asupra componentei iraţionale a votului sau, cu alte cuvinte, a profunzimilor sale psihologice.

Simpla observaţie empirică ne arată că votul nu este o alegere pefect raţională, nu este un calcul exact legat de costuri şi beneficii. Ar trebui să spunem în prealabil că, de fapt, nici comportamentele economice cu care sunt comparate adesea alegerile democratice nu sunt perfect raţionale. Cu atât mai mult în politică, evaluarea calmă a variantelor şi măsurarea binelui şi răului nu sunt posibile. Ca să nu mai spunem că „răul” şi „binele” cu care operează discursul public sunt ele însele noţiuni confuze, partizane şi extrem de fluide.

Dar indiferent de ce parte ne plasăm, o atentă observaţie a conduitelor personale în alegeri ne dezvăluie o puternică participare empatică, o violentă atitudine idiosincratică, ca şi o colorată trăire fantasmatică a victoriei şi a înfrângerii. Dincolo de discursul justificativ „raţional”, care imaginează (de multe ori făţarnic) argumente pentru o soluţie sau alta, stă adesea resentimentul pur sau empatia cu un erou al revanşei, asemenătoare cu participarea la acţiunea ficţională a unui film sau roman.

Un intelectual de mare valoare explica bunăoară că îl preferă pe Băsescu, în ciuda defectelor sale, în virtutea faptului că, prin impetuozitatea cu care îşi combate rivalii mai numeroşi şi mai bine plasaţi, pare a-i răzbuna înfrângerile personale. Am luat un caz benign cu premeditare, căci obscurităţile acestea sufleteşti se găsesc de fapt peste tot şi nu este cazul să evocăm persoane pentru a le pune în situaţii incomfortabile. De fapt, cu toate că vorbim de conduite personale, aceste empatii cu semnul plus sau minus sunt, la rândul lor, impersonale, câtă vreme dau seama de mecanismele psihologice cele mai comune.

La persoane trebuie însă să fim atenţi pe mai departe, căci un om de mare autoritate publică poate, prin idiosincraziile şi resentimentele sale, să antreneze un întreg curent de opinie, care nu are nicio noimă politică obiectivă. Oameni cu interese politice mai curând la stânga ar fi gata să urmeze îndemnurile căre dreapta (sau invers) ale unei persoane cu care din diferite motive - iarăşi nepolitice - preferă să se identifice.

Vedem aşadar cât de dificil este să descifrăm motivaţiile personale ale votului şi mai ales cât de impropriu este să le considerăm, după caz, „sănătoase” sau „patologice”.