1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Comisia de la Veneţia despre modificarea Constituţiei

Între comentariile Comisiei de la Veneţia şi decizia Curţii Constituţionale cu privire la acelaşi subiect există diferenţe radicale, care nu pot fi justificate într-o Europă unificată.

Comisia de la Veneţia a publicat observaţiile sale privind proiectul de modificare a Constituţiei. Sunt destule lucruri care merită să fie semnalate, dar cel mai interesant aspect este diferenţa radicală de gândire între juriştii acestui for şi Curtea Constituţională de la Bucureşti. Cu toate că toţi sunt cetăţeni ai Uniunii Europene şi fac parte, s-ar zice, din acelaşi spaţiu cultural şi valoric, ei gândesc total diferit.

Cel mai bun exemplu ar fi modul în care cele două foruri tratează articolul 3. Proiectul de modificare a introdus un amendament bine intenţionat, dar foarte stângaci, care prevede o concesie faţă de maghiari: „prin lege organică se pot recunoaşte zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor”. Noi, aici la Bucureşti, înţelegem imediat de unde se trage această prevedere confuză. Majoritatea USL, ca toate majorităţile din ultimii 24 ani, nu se îndura să creeze, odată cu noua împărţire a teritoriului, o regiune majoritar maghiară, dar în acelaşi timp dorea să arate o anumită deschidere faţă de UDMR. Opoziţia gândise şi mai îngust şi din această cauză proiectul ei de regionalizare eşuase în legislatura anterioară.

Am văzut recent că până şi intelectuali de cea mai bună condiţie sunt arşi de flacăra antipatiei faţă de unguri şi că nu le-ar conceda acestora niciun drept în plus (vezi discursul lui Theodor Paleologu de la mitingul PMP). Mai cu seamă intelectualii cu rădăcini familiale în Vechiul Regat sunt, în ciuda generozităţii lor luminate, puţin cam zgârciţi, căci ei moştenesc aerul superior al elitei din Muntenia şi Moldova, care a impus în Transilvania legile sale. Elita conducătoare românească a simţit că trebuie să ia locul detronatei aristocraţii maghiare şi să inverseze vechile raporturi de dominaţie, ceea ce era, într-o anumită măsură, necesar şi inevitabil, dar s-a ajuns în cele din urmă la o situaţie improprie. O societate omogenă şi fără tradiţii burgheze a tins să-şi impună norma uniformizantă unei Transilvanii pentru care egalitarismul civic şi pluralismul religios erau chiar forma ei tradiţională de existenţă. Ungurii erau catolici, reformaţi, unitari şi evanghelici, germanii erau protestanţi şi catolici, dar, privind din sensul confesiunilor, catolicii erau unguri, germani, dar şi slovaci sau italieni, iar protestanţii erau iarăşi maghiari şi germani.

Această situaţie complicată impunea o conlucrare care crease toleranţă şi respect reciproc. Elita românească din Regat, care prin vârfurile sale se putea considera pe deplin europeană, a avut rolul său important în limitarea tentaţiei de revanşă etnică, dar a tins în cele din urmă să nesocotească la rândul ei tradiţia aceasta proprie Transilvaniei. Faptul că Titulescu combătea elegant şi cu relativ succes pe contele Apponyi la Liga Naţiunilor părea să indice simbolic îndreptăţirea morală a românilor de a exercita rolul dominant. Or, acest mod de a ignora sau subestima tradiţia civilă a Transilvaniei a fost perpetuat, transformându-se treptat într-o dogmă politică intangibilă. Teama de iredentismul maghiar a devenit axa unei politici care în ultimile decenii ale regimului Ceauşescu atinsese paroxismul.

Revenind la proiectul de modificare a Constituţiei, să observăm că USL a căutat să ofere ungurilor o mică satisfacţie, introducând acest amendament timid, care promite o mică regiune în cadrul unei regiuni mai mari. Nu e clar cum s-ar fi putut face asta şi nici ce zonă ar fi fost cuprinsă. Comisia de la Veneţia, deşi nu este sigur că a fost pe deplin edificată în ce priveşte dedesubturile amendamentului, a părut intrigată: „Ne putem întreba de ce diviziunile teritoriale tradiţionale ar trebui să fie relevante doar prin raportare la regiuni”. Comisia vrea să spună că ori recunoşti că există zone tradiţionale cu o anumită importanţă şi atunci le oferi statutul de regiuni, fie nu le recunoşti şi atunci nici măcar nu discuţi despre ele. E o gândire pur logică şi obiectivă, care nu are de a face cu ostilităţile din politica românească.

Dar ce a spus despre acelaşi articol Curtea Constituţională? L-a declarat pur şi simplu neconstituţional, în virtutea articolului 152, care interzice, printre altele, orice revizuire care ar atenta la „integritatea teritoriului”. E complet fără sens. Dacă a recunoaşte o regiune în regiune e un atac la integritatea teritoriului înseamnă că, de fapt, orice regionalizare, oricum ar fi ea făcută, va fi blocată. Soluţia aleasă, de a vorbi de o zonă tradiţională în cadrul unei regiuni, este proastă – aşa cum a arătat şi Comisia de la Veneţia – dar a o declara neconstituţională este o aberaţie.

De fapt, între comentariul Comisiei de la Veneţia şi decizia încă neargumentată a Curţii Constituţionale există o diferenţă radicală. Comisia acceptă ideea regiunilor tradiţionale, o consideră chiar de bun simţ şi se întreabă de ce românii nu o recunosc fără ocolişuri. În schimb, Curtea de la Bucureşti o neagă din principiu. Forul de la Bucureşti, indiferent în ce fraze îşi va îmbrăca verdictul, nu poate ascunde că lucrează cu aceeaşi teamă de iredentismul maghiar şi, evident, cu aceeaşi tradiţională neînţelegere a istoriei Transilvaniei.

Cu siguranţă, dacă această Curte în componenţa ei actuală ar examina Constituţia din 2003, prin raportare la cea din 1991, ar declara-o neconstituţională, căci ar considera că aduce atingere caracterului naţional al statului, prin faptul că ungurii dobândeau dreptul de a folosi limba maternă în administraţie şi justiţie.

Situaţia tristă pentru România este că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, în timp ce comentariile Comisiei de la Veneţia sunt doar consultative.