1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Comentariu: Viaţă de câine

Neagră e soarta parlamentarului român de rând. Viaţă de câine rău, ce mai. Competenţe n-are, de regulă. Mandatul îi este limitat. DNA-ul îl vânează. Şi a ajuns să fie alergat chiar de ciobani. Ce crunt destin pe deputat.

Abia a avut de-a face cu tineri descreieraţi care au umplut străzile, vârându-le adânc frica în oase şi ciolane aleşilor poporului. Căci din cauza victimelor „sataniste” ale Colectivului, s-au mobilizat şi au reuşit să-l debarce pe Victor Viorel, aparent invincibilul ex-şel al majorităţii din legislativ şi, până de curând, penalul ei suprem.

Or, nici n-au apucat bine legislatorii să răsufle uşuraţi după ce le-a izbutit manvera dibace a păstrării intacte a acestui parlament penal, şi deci şi a mandatelor lor şi a măririi, iar nu tăierii salariilor şi influenţei ieşite din comun ale membrilor săi, că reprezentanţii poporului se văd iar bruscaţi. Alţi demoni violenţi, ba poate chiar mai nemiloşi au apărut, vai, la orizont. Şi nu sunt minerii. Sunt oierii.

Celor din urmă, parlamentarii conduşi de un grup de PSD-işti le puseseră gând bun încă din 2013, când şeful lor, Ponta, mai era încă pe cai mari. Îşi ziceau, pesemne, că nu mor caii când vor câinii. Recent, ei şi colegii lor le-au "reformat", deci, dreptul de proprietate ciobănaşilor. Le-au restrâns prin lege posesia de dulăi, fixându-le numărul la unu, doi, sau maximum trei câini la stână, sus în munte, unde ursul care face foame papă nu doar oi ci, cu plăcere, şi păstori sau alte animale mici.

Dar, de ce nu, în fond? Să aibă oare şi ciobanul drept de proprietate? E sigur, oare, că-i chiar om? De unde să ştie oare parlamentarul neantropolog, lipsit de studii de zoologie, aşa o chestie grea?

Petre M. Iancu

Petre M. Iancu

În 2006, când, după cum aud, ar fi început să se adopte reguli de limitare a numărului ciobăneştilor, se împlinea un an de la prima partidă de vânătoare de la Balc, domeniul faimosului Ion Tiriac, un slujitor ultraprosper şi foarte credincios al cultului Dianei. Atunci fostul premier, Marele Frate, Adrian Năstase, cel promovat recent de ICR, a împuşcat vesel 23 din cei 185 de mistreţi masacraţi la vânătoarea inaugurală. Bogată prada lui Năstase. La un an de la vânătoarea dintâi, măcelul avea să ia proporţii. La fel captura. Aveau să se împuşte 200 de porci.

Se aprinde becul? De ce să deranjăm vânatul cu zăvozii ciobanilor? Care nu prea-s duşi la biserică. Hălăduiesc în schimb în codrii patriei, supărând trecătorii cu puştile la ochi. Are deci dreptate Cristi Pantazi să vadă în actualul contencios o probă de forţă, un meci între ciobani şi lobby-ul extrem de influent al vânătorilor.

Altfel, desigur, ne-am putea minuna de stupiditatea maximă pe care parlamentarii au părut s-o afişeze în acest caz, în care, după cum se mira Sidonia Bogdan, comentând acest „subiect de... Ilf&Petrov...avem sute de maidanezi în București, dar la stână, în vârful muntelui, au voie doar trei. Poate săracii câini d-aia au migrat la vale, că la deal erau interziși”?

Cum să vedem treaba? Păi ce, putem să nu fim sideraţi? Maniera în care, pentru nişte biete javre restricţionate numeric în beneficiul vânătorilor, între care se găseşte desigur legiunea senatorilor şi deputaţilor ca şi prietenii lor oligarhi, deţinători de carabine fine, ciobanii s-au repezit să-i osândească, ciobăneşte, cum altfel, pe parlamentari, ne face părul bâtă. Pardon, măciucă. I-l face, în orice caz, deputatului de rând. Viaţă de câine, cum v-am spus.

Şi obrăznicia ungureanului, vrânceanului şi moldoveanului, care nu se mai omoară reciproc ci se reped la gâtul parlamentarului cinstit nu-l coafează poate nici pe observatorul neutru, pe orăşeanul educat.

Care, trăind în internet, pe facebook, twitter şi whatsapp, credea poate că n-ar mai exista în România nici tradiţii, nici munteni şi oameni liberi, nici inşi la talpa ţării, dispuşi să-şi rişte integritatea fizică, să bată cale lungă, până în capitală, umblând cu jalba în proţap. S-o fi iluzionat că au dispărut bărbaţii gata să se înfrunte cu jandarmii ba, mai grozav, să-i ţină piept Cristinei Anghel, arătarea made in Antena 3, simbolizând, impresionant, actualul mândru legislativ al României!

Blestemaţi, luaţi cu asalt, ameninţaţi şi amendaţi de ciobănaşi, care au obţinut prin contondenţă concesia majoră a amânării legii vânătorii, nu-i de mirare că parlamentarii se resimt. Că n-au chef să se gândească la aniversarea revoluţiei începute acum mai bine de un sfert de veac la Timişoara, întru apărarea, ce oroare pentru bunul naţionalist din parlament, a unui ungur. Pastor şi el, culmea.

Că în aceste zile aniversare, sau comemorative mai degrabă, mă cotropeşte cu regularitate depresia şi tristeţea se leagă, în cazul meu, nu doar de stresul sărbătorilor şi de lumina prea puţină, de tenebrele care ne învăluie mult prea devreme, seara, ci şi de starea deplorabilă a parlamentarului român.

A cărui, instituţie, orice s-ar zice, e cheia democraţiei. În naivitatea lor bucolică şi pastorală, tinerii revoluţionari ieşiţi în 89 în stradă să înfrunte tancuri tocmai democraţia ar fi vrut, idilic, s-o vadă implementată în România. Ce idealism, ce romantism, ce amăgiri pe tinerii răsculaţi la Timişoara şi apoi „în toată ţara”.

Ce nu au înţeles atunci nenorociţii împuşcaţi de securişti zişi terorişti e cât de greu se schimbă mentalitatea politicianului român, şi-odată cu ea, a ziaristului, a tuturor puterilor şi mai cu seamă a parlamentarului din specia majorităţii USL. Care se ţine cu dinţii de mandat, când alţii îi cer să lase ţara în durerea ei. Viaţă de câine, cum ziceam.

N-au priceput cât de teribil de groase sunt, în etajele înalte ale puterii executivului, legislativului şi ale oligarhiei mediatice, nu numai ceafa, ci şi obrăznicia, şmecheria şi desconsiderarea cetăţeanului. N-au avut nici cea mai vagă idee de cât de firavă e presa românească hotărâtă să nu-l mintă, să nu-l dispreţuiască pe cioban, să nu-l escrocheze pe vrâncean, să nu-l omoare cu zile nici pe moldovean şi, prin dezinformare pe muntean şi ungurean.

Când, prin urmare, li se va împlini visul tinerilor împuşcaţi în decembrie precum mistreţii lui Năstase? Simplu. Când ţara va avea un partid de stânga care să-i reprezinte realiter chiar şi pe ţărani, aşa ciobani cum sunt, nu doar pe vânătorii-oligarhi.

Când România va dispune de o televiziune şi de un legislativ care, pentru drepturile cucerite de cei ce au strigat „vom muri şi vom fi liberi”, să fie dispuse să dezbată public la timp, deschis, onest şi curajos o lege precum cea a vânătorii.

Când preşedintele va decora în zilele prea scurte din decembrie mai puţini pro-legionari, ori membri ai CC al PCR din trupa ceauşistă, ci mai mulţi foşti disidenţi şi jurnalişti cu adevărat independenţi.

În fine, când ICR nu va mai promova producţia culturală a marilor corupţi crescuţi din pepiniera UTC, înainte de a deveni mari vânători de funcţii înalte, spre a nu fi siliţi să ducă în România vieţi de câine rău.

Abia atunci. Ham Ham.