1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Comentariu: Rusia va înţelege cândva Sărbătoarea

Declaraţia de suveranitate de acum 25 de ani a reprezentat o şansă de schimbare. Deşi nefolosită, ea îi va determina pe ruşi să aprecieze acel moment, consideră Konstantin von Eggert.

Ziua de 12 iunie, deşi nelucrătoare, nu trezeşte ruşilor aproape nicio emoţie. "Ziua Rusiei" provoacă cel mult un zâmbet neconvingător celor care îşi amintesc că, de fapt, aceasta este ziua independenţei. Bun, dar a independenţei faţă de cine?

Altfel stăteau lucrurile în 1990. La acea vreme, documentul adoptat de primul parlament ales democratic în Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă (la acea vreme parte din Uniunea Sovietică), a fost privit ca o nouă pagină în istoria ţării. Declaraţia privind "suveranitatea statală a RSFS" proclama faptul că legile ruseşti primează asupra celor ale Uniunii Sovietice, respectiv separarea puterilor şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Acest document este, într-adevăr, deosebit de important. Pentru prima oară, Rusia modernă este definită ca o democraţie adevărată, deci nu una socialistă.

Konstantin Eggert

Konstantin Eggert

Parlamentul RSFS şi-a exprimat la acea vreme dorinţa rămânerii într-o nouă Uniune Sovietică, însă URSS s-a destrămat. Cei mai mulţi ruşi încă mai sunt de părere că responsabilii politici ai RSFS, la acea vreme sub conducerea lui Boris Elţin, sunt vinovaţi de "distrugerea" Uniunii Sovietice. Nu puţini cred, de asemenea, că Mihail Gorbaciov, care în martie 1990 a devenit primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice, a fost un lider slab şi incompetent, care nu fost în stare să prevină colapsul ţării.

În Rusia zilelor noastre, când se discută despre însemnătatea zilei de 12 iunie, începe, invariabil, o lungă dezbatere despre Uniunea Sovietică. Putea fi evitată dezmembrarea ei? Putea fi coservat acel stat? "Ce ţară am putut pierde!" - cam asta spun ruşii. Şi la Smolensk, şi la Vladivostok.

Fapt este că Uniunea Sovietică s-ar fi prăbuşit chiar şi în absenţa declaraţiei de suveranitate a RSFS. Sistemul sovietic, care a distrus milioane de oameni, şi-a epuizat resursele încă din anii '80.

Gorbaciov vs. Elţin

Este greu de ascuns faptul că declaraţia de suveranitate a făcut parte din lupta lui Elţin împotriva conducerii Uniunii Sovietice. Însă documentul nu poate fi rupt din contextul care l-a făcut posibil. Existaseră, anterior, două scrutine: în 1989, pentru alegerea deputaţilor poporului din întreaga URSS şi în 1990, pentru alegerea reprezentanţilor RSFS. La acea vreme, Elţin era cel mai popular politician şi avea, de departe, cea mai puternică legitimitate. Instinctul său l-a făcut să înţeleagă că autoritatea şi credibilitatea trebuie câştigate într-o luptă politică. Aceasta a fost diferenţa între el şi Gorbaciov, căruia i-a fost teamă de alegeri. În martie 1990, acesta din urmă s-a opus alegerii preşedintelui URSS direct de către popor, ratând astfel ultima lui şansă de a deveni un lider legitim. De fapt, Gorbaciov se nominalizase pe el însuşi pentru această funcţie. Numai că, din acel moment, Gorbaciov a devenit prizonierul liderilor reacţionari ai Partidului Comunist şi ai birocraţiei din ţară, care de altfel l-au şi răpus în 1991. Acest moment a îngropat chiar şi ultimele speranţe ale celor care îşi doreau rămânerea în picioare, într-o formă sau alta, a URSS.

Şansă ratată sau exemplu şi pe viitor?

Rusia nu a fost încă o democraţie. E adevărat că, în 1992, la 12 iunie, zi transformată în sărbătoare, cei mai mulţi ruşi au sperat ca ţara lor să devină o democraţie veritabilă. Or, aceste speranţe nu s-au transformat intergral în realitate.

Astăzi, fie nu se aminteşte deloc de 12 iunie 1990, fie - dacă se întâmplă - discursul este mai degrabă negativ. Aşa cum este şi evaluarea "Perestroikăi", din perioada revoluţiei anticomuniste paşnice din 1989 - 1991.

Explicaţiile sunt multiple. Prima şi cea mai importantă are legătură cu sindromul post-imperial, declanşat de pierderea unei mari părţi a ţării. Cu ajutorul propagandei sale, Kremlinul cultivă cu succes şi foloseşte aceste sentimente ale oamenilor pentru atingerea propriilor scopuri. Politica actuală a Rusiei este orientată spre trecut şi dominată de nostalgii. Nu are nicio viziune de viitor. Mai devreme sau mai târziu, această politică se va dezumfla şi îşi va pierde puterea de seducţie. O nouă reevaluare a istoriei Rusiei în secolul 20 nu se va întâmpla peste noapte, însă este inevitabilă.

Sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 sunt singurele perioade în care societatea rusească a reuşit, cu relativ succes, să spargă gheaţa şi să apuce pe drumul libertăţii politice şi economice. Istoricul Leon Aron vorbeşte despre o "eră a idealismului şi a demnităţii cetăţenilor". În 15-20 de ani, ruşii vor putea să evalueze orice perioadă din istoria lor drept una dintre cele mai fericite.