1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Comentariu: Republica procurorilor

Răbdarea popoarelor cu demnitarii sau liderii neaveniţi, corupţi, tiranici, sau pur şi simplu incompetenţi e limitată. Argentina e un bun exemplu. Guvernanţii ei par să fi învăţat de la unii parlamentari bucureşteni.

Protest în masă la Buenos Aires

Protest în masă la Buenos Aires

Numărul românilor care vor să ştie de ce n-a demisionat încă premierul şi de ce magistraţii nu l-au plasat încă sub urmărire penală, deşi guvernul condus de Victor Ponta a violat constituţia călcând în picioare dreptul la vot al cetăţenilor, e mare. Şi ar putea deveni încă mult mai mare.

Fiindcă oricât de largă le-ar fi îngăduinţa, naţiunile nu acceptă să li se calce veşnic în picioare drepturile şi nu admit să asiste nesfârşit la strâmbarea legii şi a rânduielii fără ca factorii responsabili să-şi asume la un moment dat răspunderea pentru faptele lor.

Chiar în zone ale planetei în care, de pildă în America Latină sau în Turcia, democraţia mai e încă în faşă, creşte greu, riscă să reintre în burta mamii, ori nici nu a apucat cu adevărat să se nască, precum în Rusia, oamenii ajung la un moment dat să se sature să vadă dreptatea sângerând. Spectacolul nevinovaţilor derobaţi de drepturi, jefuiţi, întemniţaţi, ori poate chiar ucişi după bunul plac al celor puternici nu e deloc uşor de suportat pe termen mediu şi lung.

La rândul lor, liderii unor democraţii defecte, state poliţieneşti sau republici bananiere, care mimează liberalismul, dar îşi conduc ţările discreţionar, în folos propriu, prin măsuri populiste, în baza unor scrutine câştigate prin promisiuni mincinoase şi în temeiul unei propagande găunoase, îşi refulează adesea condiţia. Mulţi uită de pildă că răbdarea are totuşi un liman chiar şi în rândul popoarelor mai supuse. Argentina livrează o pildă elocventă.

"Eu sunt Nisman"

Sfidând o ploaie torenţială, zeci ori, mai degrabă, sute de mii de argentinieni s-au adunat la Buenos Aires într-un marş al tăcerii, spre a cere elucidarea împuşcării unui magistrat, a revendica adevărul şi dreptatea şi a protesta împotriva regimului preşedintei Cristina Kirchner. Marşuri de protest similare au avut loc şi în multe alte oraşe ale ţării.

Cu exact o lună înainte, la 18 ianuarie 2015, se anunţase moartea în condiţii misterioase, la Buenos Aires, a procurorului Alberto Nisman. Magistratul fusese amuţit, pentru unii foarte convenabil, cu un glonţ, la doar câteva ceasuri înainte de a-şi materializa promisiunea de a prezenta în parlament dovezile implicării şefei statului într-o tentativa de obstrucţionare a justiţiei. Fusese găsit în baie, cu spatele blocând uşa, ucis de un foc de pistol tras în tâmplă.

Autorităţile au susţinut iniţial că ar fi fost vorba de o sinucidere, dar în faţa circumstanţelor stranii şi a revoltei generale au dat înapoi şi au vehiculat teza asasinării magistratului de către prezumtivi agenţi „ostili” ai serviciilor secrete, care ar fi urmărit pasămite s-o „discrediteze” pe Cristina Kirchner.

Cu enormă acribie şi migală, procurorul argentinian adunase, timp de ani de zile, probe ale implicării Iranului în asasinarea, acum peste două decenii, a 85 de oameni şi în rănirea altor 300, în cel mai sângeros măcel pus la cale vreodată în istoria Argentinei. Obiectivul masacrului, comis în 1994, fusese organizaţia de binefacere evreiască Amia, atentatul terorist al aruncării în aer a clădirii ei fiind atribuit în epocă organizaţiei islamiste şiite Hizbullah, o grupare înarmată şi susţinută de fundamentaliştii islamici iranieni.

Conform dosarului instrumentat de Nisman şi preluat mai nou de colegii săi, care au inculpat-o pe şefa statului şi pe ministrul ei de externe şi, împreună cu sindicatele, au lansat apelul participării la marşul tăcerii, preşedinta Cristina Fernandez de Kirchner obstrucţionase ancheta. Ar fi obţinut în schimb livrări de petrol stipulate de un acord secret încheiat de guvernul ei cu Iranul.

„Eu sunt Nisman”, spun din ce în ce mai mulţi argentinieni, oripilaţi nu doar de obstrucţionarea justiţiei şi de corupţia la nivel înalt, ci şi de catastrofa economică generată de incompetenţa unui regim peronist amintind în multe privinţe de naţional-comunismul ceauşist, de vreme ce Argentina a ajuns din nou în sapă de lemn.

Veşnica ripostă: contra-acuza, discreditarea justiţiei şi conspiraţionismul

În revanşă, executivul Kirchner a replicat învinuirilor recurgând, ca alte regimuri populiste, la teorii conspiraţioniste şi acuze frizând antiamericanismul şi antisemitismul. Consilierii preşedintei au sugerat în speţă, potrivit agenţiilor de ştiri, că SUA şi Israelul ar fi implicate „într-o încercare de atragere a Argentinei în conflictul din Orientul Mijlociu”.

Ani la rând, Kirchner şi defunctul ei soţ au obţinut majorităţi copioase şi au câştigat lejer alegeri promiţând argentinenilor marea cu sarea. Marşurile în masă din oraşele argentiniene, la care au participat conservatori şi oameni politici de centru-dreapta cot la cot cu sindicalişti şi militanţi de stânga, demonstrează că poporul s-a săturat de angajamente neonorate, de corupţie, superbie, demagogie şi nedreptate şi nu mai vrea să se lase polarizat politic.

Reprezentanţii regimului Kirchner fac, la rândul lor, aserţiuni amintind, prin grotescul lor, de declaraţia potrivit căreia România ar risca să devină o „republică a procurorilor”. Memorabila zicere tăricenistă fusese menită să justifice refuzul imposibil de justificat al forului legislativ din Bucureşti de a permite urmărirea penală a senatorului Varujan Vosganian, prin ridicarea imunităţii parlamentarului acuzat de corupţie.

Conform apropiaţilor Cristinei Kirchener, opoziţia de dreapta argentiniană ar încerca să organizeze un „puci judiciar” spre a „destabiliza” guvernul şi „democraţia”. Zecile sau sutele de mii de oameni neînregimentaţi politic care au umplut străzile argentiene probează totuşi că nicio manveră de intoxicare propagandistică nu ţine veşnic.

Tot mai mare ar trebui să fie şi numărul celor care se întreabă cum de e posibil ca, într-un stat ca România, ce se doreşte a fi de drept, preşedinte al Senatului să fie, vai, un ins care consideră că a se da curs unei solicitări a justiţiei ţării sale întru combaterea corupţiei la nivel înalt ar transforma democraţia într-o „republică a procurorilor”.