Comentariu: Oskar Pastior şi Dan Deşliu

Deşi abia deschis, dosarul Pastior n-are nici o şansă de a scăpa de o sumă de evaluări discutabile.

Spre a se înţelege mai bine acest caz e nevoie între altele nu doar de faptele scoase la iveală de oameni de ştiinţă profesionişti, ci şi de contextualizarea lor judicioasă. Destinele altor poeţi pot ajuta.

Cazul Deşliu

Dan Deşliu de pildă a sărit peste propria sa umbră. Poetul român, care şi-a început cariera ca atâţia alţi confraţi cântând stalinismul, şi-a pus cenuşă în cap, s-a despărţit - târziu - de funesta sa eroare din juneţe, s-a convertit la omenie şi, cu un curaj ieşit din comun, a îndrăznit să-şi învingă frica şi să înfrunte deschis tirania comunistă cu tot cu armata ei de securişti.

Dan Deşliu a murit înecat, în condiţii de tot misterioase, trupul lui fiind găsit de oamenii serviciului secret al lui Ion Iliescu lângă vila de la Neptun a fostului său duşman de moarte, Nicolae Ceauşescu. După 22 decembrie 89, Deşliu îi ceruse lui Iliescu „să nu construiască măşti noi pentru o piesă veche, huiduită de public” şi îl întrebase: "domnule Iliescu, dvs cînd aţi ieşit din PCR? Pe 21 decembrie sau pe 22 decembrie 1989?“.

Enigmatica lui moarte nu e singura care-şi mai aşteaptă elucidarea. În aceiaşi vreme era ucis în SUA eminentul istoric al religiilor, Ioan Petru Culianu. Asasinii lui au rămas la aproape 20 de ani de la această crimă, nepedepsiţi.

Cele trei căi

Desigur, unii scriitori şi poeţi de talent s-au raliat făţiş monstrului totalitar, devenind cerberii ideologici ai tiraniei. Alţii au rezistat nepătaţi şantajului, ameninţărilor şi presiunilor imense exercitate de poliţia politică a regimului comunist. Iar unii, puţini, au cutezat chiar să i se opună frontal.

Oskar Pastior n-a făcut parte din nici unul din aceste grupuri diferite, respectiv diametral opuse. Poetul german a sucombat din nefericire, moral, în faţa intimidărilor şi promisiunilor securiste.

Germania se arată profund şocată de recent devoalatul trecut de delator al mult celebratului Oskar Pastior. Întru apărarea lui, în anii 50 ai veacului trecut o femeie, colegă de muncă, s-a văzut expediată pentru 7 ani într-o atroce temniţă comunistă doar pentru că nu l-a trădat şi n-a acceptat colaborarea cu securitatea.

În schimb poetul german s-a pliat, s-a îndoit şi a căzut în noroi. În 1961 a semnat adeziunea acceptând să devină informator al securităţii. Cel puţin o femeie a avut de suferit din pricina denunţurilor sale.

Tăcerea vinovată

Pastior a emigrat în 1968 în Germania. Se afirmă (el însuşi a făcut-o în note găsite între materialele sale postume) că, (spre a se elibera de traumă) s-ar fi confesat serviciilor secrete occidentale. Dar Pastior n-a suflat o vorbă în mod public despre paginile de ruşine grea ale tinereţii sale nici măcar când a început să fie copleşit cu premii şi onoruri.

Or, un intelectual public nu se poate deroba de răspunderea de a-şi asuma public greşelile. Că, spre deosebire de Emil Cioran, un Heidegger, un Günter Grass sau un Mircea Eliade au crezut că pot evita regretele şi căinţa publică le va împovăra pe veci memoria.

Şi Pastior a preferat să tacă. Lesne de imaginat şocul prin care trece Herta Müller. Înainte şi după obţinerea premiului Nobel, buna sa prietenă l-a elogiat copios pe co-autorul ultimei ei cărţi, „Atemschaukel”, victimă şi el, ca atâţia alţii, a sinistrelor deportări în Gulagul sovietic.

Graţie cercetărilor în arhivele CNSAS ale germanistului româno-german Stefan Sienerth s-a aflat că Pastior, prins în menghină şi supus şantajului din pricina unor poezii cotate ca anti-sovietice a cedat.

Nevoia de judecăţi clare

Or, nici poeziile, nici homosexualitatea şi nici frica de represiune nu justifică pactul cu diavolul.

Iar a face această aserţiune clar şi răspicat nu înseamnă a ridica primul piatra, ci doar a enunţa sec un adevăr indispensabil oricărei igienizări morale a unei societăţi trecute prin crunta experienţă a ororilor totalitare.

Absenţa unui sistem de valori autentice, unanim acceptat a prelungit şi intensificat enorm suferinţele post-comuniste ale societăţii româneşti.

Nu mai puţin gravă decât pactul cu aparatul represiv comunist e tăcerea ulterioară a unui om care, ca poet, cunoştea mai bine decât alţii valoarea tămăduitoare a cuvântului, a onestităţii şi a încărcăturii morale a adevărului rostit deschis.

De la Dan Deşliu, despre care nu mai vorbeşte mai nimeni, la Oskar Pastior, cel aflat mai nou în centrul dezbaterilor culturale, e jalonat drumul care desparte nu doar două opere, personalităţi şi destine, ci şi raiul vinovăţiei asumate, de infernul căderii în ticăloşia trecută sub tăcere.

Nuanţe de vină

Nu trebuie fireşte obturate nuanţele variabile de cenuşiu din viaţa celor doi poeţi originari din România.

Apoi, orice ordine morală care nu desfide bunul simţ concede că mai vinovaţi decât turnătorii sau ciracii ideologici sunt ofiţerii de securitate care i-au silit să-şi vândă conştiinţele şi i-au constrâns să se prostitueze. Încă şi mai vinovat e sistemul inuman pe care l-au slujit şi unii şi alţii.

Dar nici această punere în context nu-i absolvă de răspundere pe delatori. În fond, fără informatori, regimurile totalitare s-ar fi descompus mai rapid, înainte să-şi fi terminat de masticat şi înghiţit porţia monumentală de victime.

Etic şi estetic la numărătoarea finală

S-a mai spus că scriitorii delatori ar trebui trataţi cu blândeţe, fiind persoane mai sensibile la atrocităţile totalitare. Nimic mai fals. Calitatea de scriitori a celor care au cedat e o circumstanţă agravantă, nu atenuantă.

Fiindcă ei, cel puţin, erau ceea ce Mihai Şora ar numi „ştiutori” sau chiar „mai-ştiutori”. E vorba de oameni perfect conştienţi de efectele şi de urmările potenţial devastatoare - nu în ultimul rând pentru ei înşişi - ale faptelor lor.

E-adevărat că opera artistică nu e totuna cu biografia creatorului ei. Destule canalii şi-au asigurat prezenţa postumă în istoria artei în ciuda jenantelor lor deraieri şi demisii morale.

Pastior nu pare deloc să se califice pentru termenul de canalie. Dar la numărătoarea finală a bobocilor începutul contează mai puţin. Important cu adevărat este sfârşitul.

Dimensiunea etică a căderii lui, trecute public sub tăcere, n-are cum să nu umbrească recepţia poeziei sale.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz