Nici urmă de revoluţie

Este aproape prea frumos să fie adevărat: În Piaţa Revoluţiei din Havana răsună imnul naţional al SUA iar preşedinţii american şi cubanez, Barack Obama respectiv Raúl Castro, asistă împreună la parada militară.

Niciunul dintre cei doi lideri nu şi-a imaginat la preluarea funcţiei că se va ajunge la o asemenea apropiere între Cuba şi SUA în mandatul lor. Minunea s-a petrecut, perioada de îngheţ între cele două ţări aparţine trecutului. Resturile ideologice ale diviziunii dintre cele două state devin tot mai palide pe zi ce trece.

Dar va mai trece ceva vreme până la normalizarea totală a relaţiilor americano-cubaneze. Şi asta pentru că grupul vechilor revoluţionari de la Havana nu este încă dispus să renunţe la putere, deşi a aruncat o bună parte din balastul ideologic din trecut.

Embargoul ca scut protector

De la revoluţia cubaneză din 1959, comuniştii cubanezi se legitimează prin opoziţia faţă de SUA. Pe seama embargoului impus de americani sunt puse toate problemele economice ale ţării, iar existenţa unui singur partid conducător este motivată prin nevoia de a face faţă "ameninţării americane".

La 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, coloanele ideologice ale revoluţiei cubaneze s-au prăbuşit de tot. Dar din ruinele socialismului nu s-a născut vreo democraţie pe model american, ci un pragmatism politic al foştilor revoluţionari, care luptă pentru supravieţuirea lor politică.

Pragmatism în locul ideologiei

Președintele american Barack Obama a recunoscut schimbarea de macaz. A renunțat să mai mențină Cuba drept scenă de etalare simbolică a luptei americane pentru democrație și drepturile omului. Obama nu mai are niciun interes să poarte dispute ideologice începute înainte ca el să fie născut. În schimb, vrea să reia afacerile cu Cuba, să le deschidă calea întreprinzătorilor americani înainte ca embargoul să fie anulat total.

Raúl Castro are acum dificila sarcină politică de a urma linia pragmatismului. Doar el, în calitate de revoluționar din prima linie, deține legitimitatea necesară în Partidul Comunist pentru a impune această schimbare de curs.

Au trecut vremurile când Uniunea Sovietică cumpăra zahărul produs de cubanezi și le oferea acestora energie. Nici pe solidaritatea Venezuelei nu se mai poate baza acum Cuba. Cu atât mai importante sunt relațiile cu SUA: supraviețuirea economică a țării depinde parțial de banii trimiși acasă de cei două milioane de cubanezi din statul american Florida.

Până la retragerea sa anunțată pentru 2018, lui Castro nu-i mai rămâne prea mult timp. El nu vrea să piardă controlul asupra procesului de "normalizare" a relațiilor cu americanii. Prin urmare, o apropiere prea rapidă între cele două țări nu este în interesul lui. O înfrățire între Castro și Obama ar fi prea frumoasă ca să fie adevărată.