Minciuni, propagandă şi toate relele din lume

A fost un an care a şocat, ca niciun altul. Ne-am pierdut încrederea în drumul previzibil al istoriei. Încrederea că Europa, deşi beteagă, ne mai poate asigura un viitor. Credinţa că lumea va continua să se dezvolte după modelul democraţiei liberale. Şi convingerea că instituţiile noastre şi relaţiile civilizate pot controla cu succes evoluţiile politice. Ne reculegem acum în faţa rămăşiţelor imaginii noastre despre lume.

Brexit-ul a fost picătura care a umplut paharul

Cu toţii s-au înşelat: sondajele, birourile de pariuri şi analiştii politici. Rezultatul din acea noapte de iunie, în care britanicii au decis să părăsească UE a fost precum un seism. Propaganda anti-comunitară a avut succes. Oamenii au crezut orbeşte că milioane de lire sterline vor fi deturnate din contribuţiile obligatorii spre Uniune către sistemul de sănătate englez, că tratate comerciale vor fi uşor parafate cu restul lumii şi că Brexit-ul va declanşa un boom economic fără precedent. O premieră, succesul aceastei campanii mincinoase directe.

Între timp, vedem că ieşirea din structurile comunitare este complicată şi că toţi au de suferit economic. Cel mai mult vor fi afectaţi locuitorii din nordul dependent economic, tocmai cei care au votat în favoarea Brexit-ului. Printre motivele lor se numără nostalgia politică, dorul de un trecut aparent previzibil. De la referendumul britanic ştim că aceştia sunt mai vârstnici şi cu un nivel mai slab de pregătire. Aceşti "perdanţi ai globalizării" au devenit un factor politic deciziv. 

Europa şi-a pierdut însă încrederea. Proiectul de pace, care a marcat ultimele decenii, este serios pus la încercare după Brexit. Vecinii nu mai sunt dispuşi la nici un compromis iar solidaritatea a devenit o jignire. Naţionalismul, fantoma celor două războaie mondiale, se bucură de o renaştere spectaculoasă.

Pretutindeni autocraţi

O privire spre exterior spune mult: europenii au asistat la transformarea de către Erdogan a unui puci eşuat  într-o dictatură. Epurări şi arestări în masă sunt acum instrumentele de extindere a puterii autocratului. Disperată se agaţă acum UE de tratatul referitor la refugiaţi şi încearcă să menţină deschise "canalele de discuţie" cu Ankara. În realitate, nu mai există de mult, nimic de discutat. Refomatorul iniţial Erdogan s-a transformat într-un suveran autocrat.

Chiar şi în interiorul UE s-au cristalizat de mult duşmănii politice: fără să fie împiedicat de nimeni, Victor Orban a reuşit ani la rând să desfiinţeze instituţii democratice în Ungaria şi să învrăjbească estul Europei contra vestului. În Polonia, îl imită întocmai Jaroslaw Kaczynski: pas cu pas, el desfiinţează drepturile democratice, iar Europa priveşte neajutorată. UE ar trebui să excludă Polonia, cerea recent militantul Lech Walesa. Numai că Europa nu poate. Democraţilor din Europa le sunt pur şi simplu mâinile legate.

Şi apoi a venit Trump. Când în noiembrie s-a întâmplat inimaginabilul şi americanii au ales un mogul cu trecut dubios, caracter imprevizibil şi nici un fel de experienţă politică în funcţia de preşedinte, Europa a fost zguduită de un nou şoc. Încrederea în stabilitatea occidentului, în NATO şi în promisiunile de apărare ca şi în democraţia din SUA sunt profund afectate. "Perdanţii globalizării" s-au făcut auziţi, şi lor li s-au alăturat rasiştii, misoginii şi extremiştii de dreapta. În contextul acestor ameninţări, Europa ar trebui să strângă rândurile, dar puţini sunt cei care par să înţeleagă cât de serioasă este situaţia. Printre aceştia se numără în mod sigur şi Angela Merkel. 

Putin este naşul

Vladimir Putin îşi freacă mulţumit mâinile. Populiştii europeni de dreapta îl curtează şi îi iau banii. Oare înţelege  electoratul austriac ce a stârnit FPÖ la Moscova? Vor ei să trezească la viaţă un nou imperiu rus? După acelaşi model, îi caută compania lui Putin şi naţionaliştii extremişti din Franţa şi Olanda. Iar el se foloseşte de atacurile cibernetice şi de războiul de propagandă pentru a submina şi cea mai mică şansă a Europei. 

Graniţa civilizaţiei este fragilă, iar populiştii de la Nigel Farage până la AfD se folosesc permanent de depăşirea limitelor ca mijloc de acţiune politică. Aşa cum britanicul l-a atacat pe soţul politicienei Jo Cox, ucise în campania Brexit de către un neonazist, calificându-l pe domnul Cox ca fiind extremist. Farage caută mereu noi tabuuri pe care să le încalce. Şi liderul AfD, Marcus Pretzell, se foloseşte de atentatul de la Berlin pentru a o ataca, după acelaşi model, pe Angela Merkel. Regulile sunt: faptele nu au nici o importanţă, decenţa nu există. Joseph Goebbels ar fi tare mândru de asemenea elevi.

Cum continuăm?

Mai avem totuşi o şansă. În Austria s-a dovedit că electoratul liberal poate fi mobilizat. A împiedicat marşul candidatului extremist al FPÖ, Hofer. Iar în Polonia, opoziţia se luptă din greu pentru a nu distruge complet democraţia. Toţi cei care nu vor ca scenariile anului 2016 să devină modele de viitor trebuie să se implice în salvarea democraţiei liberale. Să le arătăm tuturor Farage-ilor şi Pretzell-ilor din lume că există graniţe. 

Autor. Barbara Wesel / A.K.